default-logo

Poezia ca exorcizare și purificare

Este în poezia pe care o scrie Viorica Nicolescu, precum și în titlul interogativ, De ce, Doamne?, o mare durere ca un foc mistuitor care nu poate fi stins cu toate apele mării.
Cele așezate de autoare, sub forma unor reflecții, În loc de prefață, dau o sugestie, o orientare în această durere provocată, se simte mereu, de o tragedie. Viorica Nicolescu este convinsă că nu numai „omenia se naște din durere”, dar, mai ales, poezia, o formă de exorcizare a focului interior, de transcendere prin aflarea unui sens al suferinței care să o conducă la purificarea prin scris. Poezia are acest rol de catharsis. O mare durere te conștientizează asupra tuturor valorilor vieții: „Valoarea vieții este făcută cu tot ce este greu, neclar, jalnic, sumbru, obstacole nebănuite, fanteziile împrejurărilor, așteptările neliniștite, pe scurt toată VIAȚA ce se trece prin fața ochilor, nu numai ca un joc de umbre”, și cu participarea întregii firi.
Prin poezia sa, Viorica Nicolescu transmite această durere pe care vrea să o transfigureze pentru a o depăși, pentru a se putea transcende: „Ce pot să transmit? Că și eu am atâția ani de durere în mine și în jurul meu… Am fost intensă și deosebită în durere, în bucurie, în viață. Întotdeauna. Și eu am simțit DUREREA”.
Volumul este un omagiu, primul de acest fel, din câte cunosc, adus victimelor din incendiul de la Colectiv din 2015. Focul este motivul redundant, laitmotivul obsedant, asociat temei raportului omului cu Dumnezeu. Multe dintre poezii îl relevă: Încremeniți în foc, Colectiv, O rană adâncă, Chemări întunecate, De ce?, Dreapta judecată, Mă arde focul, E foc imens, Focul, Lumina se stinge, Un foc se stinge, altul se aprinde etc.
Notația este acută, directă, concretă în materialitatea suferinței resimțite plenar și devastator. Poeta nu scrie din amintiri sau din impresii asupra durerii altora filtrate prin propria înțelegere. Ea însăși se află în această durere care-i revelează neputința în fața unor fapte asupra cărora nu-și poate exercita nici alegerea, nici liberul arbitru. Nu poate decât să o strige, să o clameze lumii pentru a-i afla, astfel, sensul. De aici, interogațiile dramatice adresate unui Dumnezeu care nu se arată, nici nu răspunde.
De ce, Doamne? Interoghează poeta ridicând ochii spre cer în speranța unei clarificări care să producă o luminare necesară înțelegerii, acceptării, o purificare de răul mistuitor. Omul acceptă mai ușor ceea ce poate înțelege, ceea ce relevă un sens. Dar aici, ea nu vede un sens, nu acceptă, în spiritul comprehensiv al ordinii lumii, dezordinea.
Disperarea poetei rezidă din durerea absenței: „Cu ochii privind spre cer, /De ce, Doamne, atâta chin? /Nu mai am nimic să-ți cer…” (De ce, Doamne?); și în alta, șuvoiul interogațiilor: „De ce, Doamne, atâta durere? (…)//De ce, Doamne, atâta tortură? /Cu plâns ce nu se oprește… /Iar ura din suflet tot crește. /De ce, Doamne, atâta pedeapsă?…”
După consemnarea acestei dureri atroce, înregistrarea tabloului morții acuzând totul, fără interogații, doar enunțarea unei stări de fapt, ca-ntr-un reportaj: „Toți erau tineri și cântau/Apoi, s-a dezlănțuit iadul. /Instrumentele în foc stau. /Nimeni nu știe adevărul.” (Toți). Poeta își simte sufletul „un străin pe pământ”, care nu-și găsește locul, nici liniștea, nici echilibrul. De aceea, se află într-o stare de revoltă permanentă, într-o furie care o sfâșie pe dinăuntru. Cu ochii mereu în lacrimi, ea nu mai poate vedea frumusețea, armonia, ordinea lumii celei aievea. Totul este cufundat într-un întuneric copleșitor: „Când ochii-n lacrimi tot mereu suspină/Nimic prin pleoape nu mai pot vedea. /Cum aș putea pluti-n altă lumină? /O nouă viață să pot prevedea. /Cât de deșartă, de moartă lumea pare, /Ca o amenințare-ascunsă-n nor. /Lacrimi de-amarnică-ntristare, /Lacrimi căzute dintr-un gol.” (Când ochii-n lacrimi…)
Viorica Nicolescu nu poate ieși din această mare, profundă durere. Ca-ntr-un labirint întunecat, ea, rătăcită în durere, nu poate vedea lumina. Speranța nu există nesusținută de credința în ordinea eternă a lumii lui Dumnezeu. Atitudinea ei în fața acestei tragedii al cărei aed devine, poate chiar contra voinței, pare voltairiană, căci, în absența unui sens, ar trebui să accepte ideea cruzimii lui Dumnezeu. Neputând să înțeleagă de ce a fost necesară, în ce scop s-a petrecut, cui folosește, în jocul întâmplărilor eterne ale vieții și ale morții, nu-i rămâne decât să se sfâșie interior, tragedia implicând-o devastator.
O poezie ca aceasta, Elizeu, poate da o idee despre atitudinea lirică manifestată de Viorica Nicolescu: „Cade o ploaie neagră, /Eu stau aici stingher, /Mintea-mi este integră, /Luna iese din ungher. /Tăcerea lui Dumnezeu, /Am sorbit-o dintr-o clipă, /Sufletele vin la Elizeu, /Le simt bătaia de-aripă”… Relevante sunt și Privesc și nimic nu simt, Mă gâtuie durerea și chinul, Aș vrea durerea s-o înving, O lume plină de durere, Durerea din piept etc.
Cu sufletul sfâșiat, Viorica Nicolescu vede lumea însăși ca pe o imensă flacără care mistuie totul, inclusiv dreptatea, credința în armonia divină, în iubire. Sentimentul care o copleșește este furia, „furia ce-mi fierbe în suflet”: „Furia mă arde, îmi prinde corpul (…)//Este foc, este furie, este durere. /Și toate vin la un loc…” (Furia mă arde) sau „Mă atrage furia-n abis, (…)//Mă atrage furia în foc, /Acoperită de mult fum…” (Furie, Foc, Fum).
Notațiile sunt mereu crude, cu un prozaism al concretului, țâșnite direct din sentimentul crud, plenar, răsfrângând asupra cititorului întreaga lavă de ură și mânie, dor de răzbunare într-un mod justițiar, amintiri și lacrimi, o povară prea mare resimțită ca un supliciu.
Între cer și pământ, Viorica Nicolescu trebuie să învețe să ierte pentru a ieși din „abisul tristeții” și pentru a se regăsi pe sine. Rugăciunea, în Mă rog…, Spune o rugăciune, O, Doamne, ai îndurare…, Beznă și Rugă, Rugă înălțată pentru toți, este modalitatea de a regăsi liniștea pierdută, armonia, pacea: „Mă rog pentru sufletul meu absent, (…)//Mă rog pentru credința mea intensă, /Să scap de durerea lumii chinuitoare, /Poate obțin de la Domnul o dispensă, /Să fiu a puternicului cer locuitoare” (Mă rog…).
Accederea la spiritualitatea visată este posibilă printr-o altă creație care să înlocuiască pierderea și să dea un sens suferinței. Cel ce lecuiește de angoase, de suferințe nu poate fi decât eul însuși, transformat în vânător al focului, al propriei suferințe: „Focul vânat este gonit de vânt, /Zările au uitat să mai doară…” (Focul vânat). Ieșind din focul ucigător, Viorica Nicolescu a aflat, poate, că, uneori, și răul are un sens în eterna împletire a întâmplării cu necesitatea și va afla, astfel, pacea lăuntrică.

ANA DOBRE

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.