PORTRETE DE SCRIITORI

Două recente apariţii editoriale, ale soţilor Elena şi Vasile Fluturel atrag, plăcut, atenţia.
Doamna Elena Fluturel ne propune un „jurnal de călătorie”, intitulat, incitant, REPERE EMINESCIENE PE DRUMURI EUROPENE, iar domnul Vasile Fluturel – un volum de versuri, FLASH-URI DIN ARENĂ VIEŢII, ambele publicate la Iaşi (Editura „Princeps Multimedia”, 2018).
Pentru doamna Elena Fluturel, călătoria-obiectiv îmbracă o formă lucidă de documentare, tocmai pentru că cel vizat este Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, aşa cum l-a numit filosoful Constantin Noica.
Şi în acest sens, mărturisirea doamnei Elena Fluturel se şi doreşte explicită: „Ataşamentul faţă de Eminescu a fost continuu. Mi-a însoţit activitatea didactică şi a luminat-o în permanenţă, mai ales că la facultate, la Universitatea ieşeană, unul dintre profesori mi-a fost Mihai Drăgan, regretatul critic şi istoric literar de prestigiu, un eminescolog de certă şi recunoscută valoare, iniţiatorul şi coordonatorul colecţiei EMINESCIANA, de la Editura JUNIMEA (Iaşi)”.
Iată un scop şi o motivaţie, care se îmbrăţişează armonios.
În ceea ce mă priveşte (doar cititor, încântat, al acestui „jurnal de călătorie”) ca parte neutră, aş adăuga, fără emoţie, ci cu verticalitatea care o impune un timp al trecutului, cel al lui MIHAI EMINESCU – pe de o parte, şi al Profesorului MIHAI DRĂGAN – pe de altă parte.
E drept, despre Mihai Eminescu niciodată nu-i prea mult a-i dedica din timpul nostru – pentru a-l citi, ferice, şi a-l aprofunda.
Dar despre Profesorul Mihai Drăgan (1937-1993) ce-am avea de spus? Asta-i întrebarea!
S-ar cuveni să-şi amintească foştii săi studenţi, foştii săi cursanţi, foştii săi colegi! La 1 noiembrie 2018 (anul acesta!), se împlinesc 25 de ani de la plecarea sa pe cărările nemuritoare şi înmiresmate întru linişte şi împăcare eternă.
Aşadar, voluminosul volum de aproximativ 250 de pagini al doamnei Elena Fluturel, ar putea constitui şi o petală în amintirea unui profesor universitar ieşean, pe care, personal, l-am cunoscut, doar în comisia unor examene de perfecţionare didactică şi i-am audiat câteva prelecţiuni… eminesciene, fireşte! Dar impresia pe care mi-a lăsat-o, vibrează, cu recunoştinţă, măcar şi pentru faptul că i-am citit cărţile!
*
Răsfoiesc, cu plăcere, recentul volum FLASH-URI DIN ARENĂ VIEŢII, al poetului ieşean Vasile Fluturel şi intuiesc cât este de sensibilă „lumina” care urcă-n încet înspre „templul poeziei” sale – şi care ar putea fi relaţia dintre artă scrisului său şi cititor.
Şi-ar trebui să rămânem optimişti. Scrisul nu-i un meşteşug „pe cale de dispariţie”, aşa cum s-ar crede. Măria să, Cititorul, este în perpetuă căutare şi intuieşte, perfect, că scrisul este mistuire cu meşteşug, pulsaţie neostoindă, incitantă.
Ce ne apropie – sau ar trebui să ne apropie – de poezia domnului Vasile Fluturel este concizia – esenţă îmbietoare: „copilăria –/aripă de pasăre timidă/la o margine/de mirişte/transcedentală…”, substanţializarea ideii poetice.
Recunoaştem creatorului Vasile Fluturel plăcerea de a îmbrăţişa mai multe stiluri poetice. Ca urmare, adoptă şi stilul romantic (Cocktail sentimental), cel simbolist (Coşmar de top), cel modernist (Aveam…) sau postmodernist (Memento vivere), cu aceeaşi dezinvoltură.
Descoperim, cu încântare, rigoarea versului clasic sau clasicizant (Decont în vise redivivus, Odă frumoaselor lumii, Nu-i timpul…), deopotrivă, definiţia – metaforă (Mic dicţionar…), dar şi teme majore, precum: dorul de absolut (Şi mă bucuram…), timpul (Stop-cadru marin, Între azi şi mâine…), ludicul (Joc), ironicul (Averile la control!, Anomalii marca), emoţia estetică (Lumina din cuvânt), vibranta dedicaţie (Şi iar ninge divin).
Poemul într-un vers domină poeticul vârstei înflorind întru generozitatea timpului încărcat de fiori argintii: „Clipa dulce-a revederii am fi vrut-o cât un veac!”
Descriptivul (Peisaj vesperal) ne-aminteşte de Dominic Stanca, ca o întoarcere spre spaţii de legendă: „Hlamide-nceţoşate/s-aşază peste burg, /Din turn, un orologiu/vesteşte iarăşi ora, /Se pregăteşte-n taină/un aşteptat amurg/Dispus s-aducă tihnă/în inimi tuturora…”
La poetul Vasile Fluturel, tăcerea devine „sintaxă ideală”, cu un vizual atât de-ncântător, încât cuvintele parc-ar deranja (Iluminări de stea), de aici şi neostoita dorinţă de „a ne afla mereu/în căutare de linişte…” (Constatare banală).
Visurile sale, dispuse în „cohorte”, nu prevestesc tragicul (ca în proza de război, să zicem, autor, Alexandru Lascarov-Moldovanu), ci s-avântă, exuberant, în spaţiul imaginarului, pentru a naşte vibraţia estetică (Stop-cadru poetic).
Dacă la „uşa/poarta noului mileniu” ne-aşteaptă bizareriile, adică, „paralizarea gândului bun”, oare ce ne va aştepta la „uşa/poarta cea strâmtă” – a trecerii, Doamne? Posibil, „otrava” a ceea ce am acceptat cu-atâta uşurinţă, aici (pare a sugera poetul). Din nefericire, rămânem „banali drumeţi” (Vitrina cu amintiri), generoşi întru împlinire shakespeareană (Un regat pentru o carte)!
Suferinţa se ostoieşte cu „lacrimi medievale” (***), dorinţa de a „înnopta” sub „umbrela gândului” (Asul din mânecă), îndepărtându-ne, pe cât posibil, de vâltorile cotidiene (Constatare banală).
Mângâioasă şi subtilă declaraţie de dragoste descoperim în Barca de salvare. Palma iubitei, la „ceas de taină” înspre „soare-răsare”, „pluteşte”, armonios, pe „linia vieţii” amândurora. Şi ce poate fi mai relevant că în acest întuneric – de neînţelesuri care ne înconjoară, două fiinţe – înstelate prin iubire – rămân în perfectă armonie („Într-o mare de-ntuneric, steaua mea şi steaua ta”)?!
Acesta-i şi mesajul maxim al acestor recenteFlash-uri din arena vieţii, vibraţii, efemere, ce e drept, dar înnobilate de frumuseţea unor sentimente nobile – prin sinceritatea lor.

Livia Ciupercă / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.