CÂTEVA PILDE PILDUITOARE

Nu cineva anume, ci oricine poate să-mi spună că armata-i bună pentru omul fain de tânăr! Şi nu contează nici dacă-i băiat sau fată. Iar acest adevăr îl dovedesc toate acele ţări şi state în care stagiul militar (fie lung, fie scurt) a fost şi a rămas obligatoriu. Nu ca la noi, unde „tinerii şomeri”, neîncepând a lucra undeva sau a se şcoli în continuare, primesc ajutoare sociale lunare în bani, în loc să fie trimişi la oştire, precum se spune în „Marseillaisa Franceză”, devenită Imn Naţional încă din îndepărtatul 14 iulie 1795: „La arme, cetăţeni, formaţi batalioane/Să mergem, să mergem, ca nimeni de alt sânge/Să nu poftească a călca pământul nostru”. Şi se pare că al lor brav caporal-corsican, Napoleon Bonaparte (1769-1821), devenit mareşal şi împărat, avea mare dreptate atunci când spunea că „Dacă nu-ţi hrăneşti armata proprie, o vei hrăni pe cea a adversarilor”.

NOTĂ: În trecutul nu prea îndepărtat al vieţii şi rânduielilor bunului şi harnicului ţăran român, feciorul-plugar pleca în cătănie. Apoi, după eliberare, se căsătorea religios cu aleasa inimii sale. Şi era cu atât mai bine dacă viitoarea lui soţie era o fată cât mai mândră şi harnică din satul lui natal. Sau cel mult din apropierea acestuia. După care, vreme de 30-35 de ani aveau împreună copii. Iar aceştia erau nu numai mulţi şi sănătoşi, dar şi buni la învăţătură şi ascultători de proprii lor părinţi şi bunici, dar şi de învăţătorul şi preotul satului. Iar pe deasupra trebuiau să dovedească hărnicie şi pricepere în treburile câmpului şi în cele ale gospodăriei. După care urma, ca la vremea cea mai potrivită a vieţii să se autoaleagă, dintre toţi copiii acelei familii, feciorul sau fata care urmau să rămână pe curte, prin căsătorie. Şi de cele mai multe ori cam aşa se nimereau lucrurile. Astfel încât, cel ales definitiv pe curtea casei părinteşti, să fie şi cel mai gospodar dintre toţi copiii acelei familii. Şi nu numai atât. Înafară de dragostea pentru pământ, vite şi avere mai trebuia să fie şi deosebit de omenos şi prietenos cu părinţii şi cu ceilalţi fraţi sau surori. Nu de alta, dar el urma să se îngrijească nu numai de tânăra lui familie, ci şi de părinţii şi bunicii săi. Iar uneori, de la caz la caz, şi de cei ai soţiei sau ai soţului. Iar acea grijă omenească se prelungea în timp, până când bătrânii de pe curte închideau ochii pentru totdeauna! Numai că, între timp am stricat şi denaturat şi acest omenos şi creştinesc ciclu al vieţii ţăranului român!

Una dintre primele şcoli din ţinuturile Transilvaniei, trecute cu multă caznă şi trudă omenească de la limba maghiară obligatorie la limba română maternă şi paternă a elevilor, avea să fie cea din Răşinarii Mărginimii Sibiului. Aşa se face că în vara spre toamna anului 1843, era întâia dată când un edificiu şcolar românesc şi transilvan primea un Sfânt Hram de cinstire şi pomenire. Iar cel ales de teologul-cărturar Andrei Şaguna (1809-1873), primul Mitropolit Ortodox al Ardealului, avea să fie unul mai mult decât simbolic pentru acele îndepărtate vremi şi vremuri: cel al Bunei Vestiri. Şi cum amintita şcoală avea să adăpostească şi o bibliotecă pe măsura vechimii şi frumuseţii sale, având numeroase cărţi citite şi de ochii de copil ai elevului Octavian Goga (1881-1938), viitorul poet al neamului românesc, dar şi ai consăteanului său, filozoful în devenire Emil Cioran (1909-2005), la un moment dat pe rafturile amintitei biblioteci a fost aşezată şi o inedită scriere şi descriere a respectivei aşezări: „Monografia ilustrată a satului Răşinari”, autorul ei fiind trudnicul dascălul-teolog Victor Păcală. Cel care vedea lumina zilei la data de 12 decembrie 1874 în vatra satului Dealu-Frumos, din vecinătatea Agnitei, capitala administrativă, economică şi culturală a văii sibiene a Hârtibaciului. Ca urmare, acea monografie sătească va fi considerată o adevărată bijuterie a scrisului şi tiparului românesc, dovadă că va fi gratulată cu unul dintre prestigioasele premii ale Academiei Române. Eveniment festiv petrecut cu doi ani mai devreme decât Unirea Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Deci, în vremurile de restrişte ale tragicului Prim-Război Mondial.

Curând după coborârea din păşuni a ciurzilor de vite şi turmelor de oi, peste uliţele satului meu natal se aşternuse o liniştită şi dumnezeiască linişte a unei tomnatice înserări, urmată de dangătele clopotelor de aramă pornite din turla înaltă a bătrânei biserici, vestind chemarea sătenilor la sfânta slujbă religioasă de vecernie. Era o blândă şi îmbrobodită slujbă religioasă a bătrânilor părinţi şi bunici, îngenuncheaţi sau gârboviţi în faţa mândrului Iconostas. Nimerit prilej de a-mi fi readus aminte de vorba înţeleaptă a unuia dintre ei: „Ar trebui să nu ostenim în a căuta şi a găsi ceea ce n-ar fi trebuit să pierdem niciodată: cinstea, omenia, hărnicia, bunătatea, corectitudinea, prietenia, şcoala şi biserica rostirilor poeziilor şi rugăciunilor cântate. Şi nu în ultimul rând, dragostea de Ţară, de Limbă şi de Neam. Mai ales acum, în Anul Centenarului Unirii de la Alba Iulia”. Iar părintele-profesor universitar Constantin Necula, din Sibiu, ne spune că pocăinţa şi dragostea sunt mult mai importante decât toate câte sunt şi încă mai pot fi pe acest Pământ, ca ispite omeneşti!

Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.