In memoriam: Constantin Oprișiu – 50 de ani de jurnalism la Radio România

Va fi în curând un an de când Constantin Oprișiu își lansa o carte, într-un cadru restrâns și modest – prieteni de o viață, colegi din radio, și ei de o viață, sau, poate, de două vieți, pentru că turele de zi și turele de noapte, la Radiojurnal, se contopeau adesea, lungi, nemăsurate, ani după ani, în „viforul evenimentelor lumii”, reprezentând cel puțin echivalentul a două vieți obișnuite. Constantin Oprișiu a fost jurnalist de radio aproape toată viața, cei mai mulți ani fiind în vâltoarea învolburată de la Camera știrilor și Radiojurnal, unde am lucrat împreună aproape două decenii. Tumultul în care a trăit și dăruirea cu care a muncit i-au afectat sănătatea, dar nu și voința și elanul de a trăi clipa cu maxima intensitate a minții, acolo nu se stricase nimic, dimpotrivă, acumulările, filtrarea prin sine, favorizaseră saltul de la cunoaștere la creație.
„Viforul din noi “, cum se intitulat cartea, l-a purtat la Cairo, la Paris, la Florența, la Roma și la Troia, locuri pe care, cu evlavie și fără complexe, le-a așezat lângă Hurez și Putna, lângă Agapia și Văratec. „Viforul “lui pornește însă de undeva de la marginea Craiovei anilor de război, dintr-o casă cu șase copii, în care „sărăcia rosese tocul ușii “.
„– Tu ce visezi, mă Varlaam?, mă întreba frate-meu Cornel. Eram pe malul canalului colector.
– Să am un costum gri cu pantofi negri, trei perechi… Și îmi plac stelele… Ce-o fi acolo?”
Da, de aici a pornit drumul lui, trecând, mai întâi, prin Facultatea de filozofie, în căutarea lui Sirius: „Steluța aceea din manualul de Logică, cu numele ei fermecător, care îmi înnobila creierul cu imagini nemaiîntâlnite. Doream, visam să mă întâlnesc cu aceasta”.
„Viforul din noi “– reportaj, eseu și proză de mare calitate literară, o exegeză la o ediție îngrijită, el nu a mai avut timp să o facă, dispărea la câteva luni după lansarea cărții – l-ar situa printre mari prozatori ai Câmpiei. Cartea demonstrează o sensibilitate de excepție, nebănuită de niciunul dintre noi, sub marea unei aparente nepăsări, a umorului născut, așa, din nimic, sub care își ascundea emoțiile.
Închei având sub ochi pagina de gardă cu autograful lui, scrisul acela imposibil cu care ne chinuia pe blanchetele ce trebuiau citite la microfonul Radiojurnalului național, sub presiuni emoționale uriașe. Ce timpuri! Le-am trăit oare? Doar atât: „Marianei! “. Și data: 19 decembrie 2017. După aceea a plecat să se întâlnească cu Sirius.

Mariana Vâlceanu

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Valentin Uban Reply

    Foarte frumoasa evocare si portretul lui Nea Costica. Dumnezeu sa/l odihneasca.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.