default-logo

Florian Copcea. Eugen Simion sau mitul existențial al scriiturii

Încă din 1975, când îmi susțineam licența în filologie la Universitatea din București, avându-l coordonator științific al lucrării pe conf. univ. dr. Eugen Simion, recent întors după lectoratul de la Sorbona – Paris IV (1970-1973) urmat de o bursă de studii în RFG (1974), aveam față de acesta o prețuire aparte. Îi citeam cu interes deosebit articolele publicate prin revistele Uniunii Scriitorilor, îi consultam cărțile (figurând în bibliografia pentru examene) și aveam să-l cunosc mai bine odată cu alegerea temei pentru licență de pe lista depusă la Catedra Facultății de limba și Literatura Română. Încercasem la Al. Piru (propunând eu o temă cu Mateiu Caragiale), dar și la George Munteanu (având liberă pe lista lui o temă despre Ioan Slavici), dar, văzând că temele libere de pe listele acestora nu prea consonau cu spiritul meu, am acordat atenție listei lui Eugen Simion, despre a cărui exigență se vorbea printre noi, absolvenții. Mi-am ales astfel, de pe lista acestuia, „Temele poeziei lui Lucian Blaga”, poetul descoperit în ultimii ani de liceu, când apăruseră în BPT cele două volume de poezii (1968), prefațate de George Ivașcu și cu un tabel cronologic întocmit de Mircea Tomuș (viitorul meu conducător de doctorat la Universitatea din Sibiu, 2000-2004).

La examenul din primăvara lui 1975, i-am înaintat lui Eugen Simion lucrarea încheiată, legată deja, fapt ce l-a surprins, susținerea având loc la 23 iunie 1975 la sediul Catedrei de limba și literatura română, prezidentul fiind Pompiliu Marcea, iar din comisie făcând parte și George Gană.

Țin minte foarte bine că, în discuția preliminară privind întocmirea lucrării mele de licență, Eugen Simion mi-a spus că ar dori să nu merg pe o interpretare „călinesciană”, ci pe metoda noii critici franceze, indicându-mi și numele tematistului Jean-Pierre Richard, tocmai tradus la noi cu „Poezie și profunzime”. Mi-a fost îndeajuns recomandarea, rămânând să mă pun în temă cu „metoda” tematismului richardian și să schițez un Axamentum / Cuprins al interpretării mele (refăcută în cea mai mare parte, interpretarea mea a fost reluată parțial în lucrarea de doctorat „Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare”, editată la „Media Concept” din Sibiu în 2004).

Eugen Simion urmărise cu mare interes cursurile lui Jean-Pierre Richard la Universitatea de la Vincennes, fiind la un moment dat înscris la acesta cu un doctorat în literatura fantastică interpretată din perspectivă tematică, proiect postuniversitar din păcate abandonat (însă cu Jean-Pierre Richard va realiza și un interviu).

Ceea ce vreau să accentuez e faptul că tânărul E. Simion se instruise în Franța și nu numai în domeniul noii critici (Roland Barthes, Jacque Lacan, George Poulet, Marcel Raymond, Jean Rousset, Jean Starobisky), cunoscându-i pe Mircea Eliade, Eugen Ionesc, Emil Cioran. Despre toți aceștia va scrie în jurnalul „Timpul trăirii, timpul mărturisirii: jurnal parisian” (prima ediție în 1977) și mai apoi studii consistente de o fascinantă dezvoltare a ideilor, reliefând geniul inconfundabil al acestor scriitori români, editați, sub egida Academiei Române, în seria de „Opere fundamentale” a Fundației Naționale pentru Știință și Artă, al cărei președinte este.

Încă din anii 70, „simpla critică de gust”, ca și „critica formelor”, nu-l mai satisface pe tânărul universitar („mi se pare azi insuficientă”), el militând pentru „un sistem de lectură” („un mod personal de a te apropia de operă, un demers care, folosind mijloace variate, descoperă figura spiritului creator”). „Figură” ce trebuie să evidențieze atât „filosofia existenței și calitatea expresiei” dar și „poziția față de obiecte”, deopotrivă cu „fantasmele care intră în operă”. În general, preciza criticul, „opera exprimă nu numai universul pe care autorul îl poartă, dar și felul în care acest autor asumă universul de care este purtat.” Iar figura eponimă a criticului literar nu ar fi aceea a unui Canibal, ce trebuie trimis în lanțuri la școală, ci a unui „încântător” personaj shakespearian, Mercuțio, confident spiritual, „cel care moare pentru că nu se înțeleg în privința întâietății Montaiguii și Capuleții literaturii…”

Regăsim în sinteză acest crez literar și în Bibliografia aproape exhaustivă „Eugen Simion” alcătuită de acad. Mihai Cimpoi la volumul de față (pp. 17-41), consemnând bogata operă a criticului literar și editorului de excepție, încununat cu premii, ordine și medalii ale Statului Român (și nu numai), „în semn de apreciere pentru întreaga operă dedicată națiunii și culturii române”… În mai multe rânduri laureat al Academiei Române (1977) și al Uniunii Scriitorilor din România (de cinci ori).

Recunoscute, îndeobște, meritele academicianului critic literar, prof. univ. Eugen Simion, nu sunt deloc puține, dimpotrivă, acestea cuprind o plajă largă de preocupări și izbânzi dintre care am aminti: membru corespondent, vicepreședinte și președinte al Academiei Române cu două mandate (1998-2006), membru al Academiei Europene cu sediul la Londra, al Academiei de Științe a Moldovei de la Chișinău, al Academiei de Științe Morale și Politice a Franței, al Academiei Greciei, membru al Academiei Regale de Științe din Danemarca, DHC al mai multor universități românești și străine, redactor și director al revistei „Caiete critice” (în care a apărut și o cronică pertinentă semnată de regretata Jeana Morărescu la lucrarea noastră din 1995 „Poezia lui Lucian Blaga”, purtând pe coperta a IV-a un fragment din referatul întocmit de Eugen Simion în vederea susținerii licenței mele din 1975), editor al impresionantei serii de opere eminesciene facsimilate (exemplara „lecție eminesciană”, în epoca internetului!), Manuscrisele Mihai Eminescu (38 volume), încununat cu Premiul național de istorie și critică literară „Petru Creția”, coordonator al Dicționarului General al Literaturii Române (7 vol., ajuns azi la o nouă reeditare, în care, din păcate, subsemnatul, membru USR din 2007, nu se regăsește!?), cercetător și apoi director al Institutului de Critică și Teorie Literară „George Călinescu” al Academiei Române (din 2006) și organizator al unor Seminare Internaționale „Penserl’Europe” pe teme de Cultură, Învățământ și Spiritualitate Europeană, Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare a Franței… Și nu în ultimul rând cărțile sale intrate în bibliografiile tematice obligatorii, despre „Proza lui Eminescu”, despre „scepticul mântuit” E. Lovinescu, despre „Scriitori români de azi” (I-IV) și „Dimineața poeților”, despre „ficțiunea” și, în general, „poetica” Jurnalului, apoi „fragmentele critice” despre „existențialiștii” Eliade, Noica, Cioran, Mircea Vulcănescu și „tânărul Eugen Ionescu”, despre „cruzimile moralistului jovial” Ion Creangă, la care se adaugă traducerile operei sale în engleză, franceză, sârbă, maghiară ș.a. Mai putem aminti și alte prestigioase funcții și demnități: președinte al Consiliului Național pentru Certificarea Diplomelor și Certificatelor Universitare, apoi președinte al Comisiei Naționale pentru Certificarea Diplomelor și Certificatelor Universitare în domeniul Filologie (din aprilie 2006)…

În ciuda unor vehemente critici și contestări, dintre care amintim, la extreme, „întâmpinarea” polemică, confraternă (oarecum) profesionistă a criticului Gheorghe Grigurcu, precum și „nod-papurismul” critic al Roxanei Sorescu ori impardonabila/ excesiva ieșire umorală a unui Adrian Marino, dizgrațios spectacol de diaristică post-mortem („un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generație”, „ipocrit inegalabil” etc.).

Să lăsăm istoriei literare astfel de controverse și să apreciem că, în totul, avem a face cu „Modelul de existență Eugen Simion”, conform exegezei semnate de acad. Mihai Cimpoi, cu un Cuvânt înainte de Valeriu Matei (Chișinău, 2018).

*

Lucrarea dlui Florian Copcea, EUGEN SIMION sau mitul existențial al scriiturii, apare însoțită de un Cuvânt înainte de Paul Aretzu și o Postfață de acad. Mihai Cimpoi (Editura Grafix, Craiova, 2019, 206 p.). Este o lucrare omagială despre unul din scriitorii de seamă ai vremii noastre (critic și istoric literar, editor, eseist, profesor universitar, academician etc.), care, la împlinirea vârstei de 85 de ani (n. 25 mai 1933, Chiojdeanca-Prahova), a fost sărbătorit în Aula Academiei Române, recunoscându-i-se meritele în Cultura și Literatura Română.

Lucrarea criticului și istoricului literar Florian Copcea ne amintește de monografia alcătuită de Andrei Grigor, „Eugen Simion” (antologie comentată, receptare critică, Brașov, Editura Aula, 2001), de alta „Eugen Simion ‒70. Manual de trudire a cuvântului”( Editura Univers Enciclopedic, București, 2003), dar și de volumul omagial „Eugen Simion 80”, îngrijit de Lucian Chișu, Gheorghe Chivu, Andrei Grigor (Editura Tracus Arte, București, 2013). Personalitatea criticului și profesorului academician Eugen Simion a fost apreciată la justa ei valoare de scriitori consacrați, între care amintim pe Alex Ștefănescu, Ion Simuț, Iordan Datcu, Ion Brad, Mircea Popa, Tudor Nedelcea, Daniel Cristea-Enache ș.a.

Autorul își structurează lucrarea pe anumite direcții, acordând un spațiu mai amplu interesului acordat de Eugen Simion jurnalului și, în general, diaristicii, comentând părerile unor iluștri comentatori români și europeni. Este vorba de „un demers critic despre jurnalul intim”, cum apreciază postfațatorul lucrării, acad. Mihai Cimpoi, amintind că jurnalul intim este „o expresie a eului, un document mult mai interesant și mai expresiv decât o operă de artă”, care, atunci când aparține unei personalități publice și mărețe, devine mai interesant, mai sugestiv și semnificativ, mai revelatoriu.

Autorul scrie despre Eugen Simion cutreierând „prin labirint, în căutarea timpului mărturisit”, reconsiderând acest „demers hermeneutic de recuperare a non-ficțiunii” și axându-se pe o anumită poetică a jurnalului, așa cum aceasta se desprinde din lucrările marelui critic: Jurnalul, operă literară non-fictivă, (Re)construcția mitului jurnalului intim, Text și context în diarismul românesc, Arheologia jurnalului intim. Arta aceasta, continuă și exorcizantă, a „re-naratizării unuia dintre cele mai spectaculoase genuri omologate ale literaturii: jurnalul intim” o datorăm, scrie dl Copcea, „rafinatului, aristocratului, vizionarului, celebrului Eugen Simion.”

Considerațiile lui Eugen Simion despre noile paradigme diaristice, episteme, declicuri hermeneutice precum „moartea și întoarcerea autorului”, „ficțiune-nonficțiune”, „eul profund-eul pur”, „eul și eul narator”, relația „Eu – Celălalt – Celălalt/Cititorul”, „le dehor-le dedans”, „Text-Metatext-Arhitext-Context”, „om exterior – om interior”, „personaj” și „personaj problemă” sau „personaj ascuns”, mit-literatură, intertextualitate-transtextualitate, timp concret-timp mărturisit ș.a. sunt de un cuceritor excurs interpretativ în care freamătă la un loc erudiție și spirit cărturăresc, precizie terminologică și nuanță a conceptelor, cursivitate și expresivitate, spirit critic și empatie, măsură și echilibru… Dl Copcea consideră pe bună dreptate că din toate aceste cărți privind problemele diaristicii (geneză, statut, izomorfisme, funcții…) se poate desprinde cu claritate o „artă poetică” a jurnalului ca gen individual de mare expresivitate și diferență prozastică specifică. Este vorba de o poetică a jurnalului intim, specie a literaturii de frontieră centrate pe experiența directă, nemijlocită, pe autenticitate și verosimilitate, pe asumarea unei depline libertăți, într-un timp al singularității reflexiv-creative, literatură ce poate fi citită pentru ea însăși și prin ea însăși. Nu este deloc „un gen minor”, cum îl consideră unii comentatori, dimpotrivă avem a face cu o fațetă a scriitorului care „se mărturisește” și „se explică”, ba chiar se „spovedește” în fața foii de hârtie, jurnalul având și această funcțiune terapeutică, despovărătoare, tinzând la redempțiune (v. recentele „Pagini de jurnal” ale poetului Eugen Dorcescu, Îngerul adâncului , I, și Adam, II, apărute în 2020 la Editura „Mirton” din Timișoara). Dincolo de a fi, în unele cazuri de egotism excesiv, operă de „toaletare” antumă (ori postumă) a propriei imagini, jurnalul poate exprima, prin o tranzitivitate sinceră și spontanee, eul profund al scriitorului, ajutând la înțelegea mai bună, mai nuanțată, mai credibilă a autorilor și operelor lor. Pornind de la rezerva/ neîncrederea lui G. Călinescu asupra acestui gen marginal („o prostie”!) și evocând atâtea realizări ale genului în literaturile română și universală, Eugen Simion ajunge la concluzia că jurnalul reprezintă un gen aparte, bine individualizat de o „poetică” proprie diarismului reconsiderat estetic, „un adevărat gen literar”, cum aprecia Eugen Ionescu.

Dl Florian Copcea trece în revistă toate scrierile lui Eugen Simion privitoare la jurnalul intim, relevând varii concepții despre acest gen „de frontieră” la scriitori și teoreticieni de seamă (Virginia Woolf, Paul Claudel, Roland Barthes, Blanchot, Samuel Pepys, Maine de Biran, Benjamin Constant, Maurice de Guérin, Paul Léautaud, Robert Musil, Thomas Mann, Raymond Queneau, Witold Gombrowicz ș.a.).

Având și în literatura română o oarecare tradiție, de la notele de călătorie în China ale lui Nicolae Milescu (sec. XVIII) și jurnalul romantic din secolul următor (C. A. Rosetti), la concretețea notației de „Bildungsroman” (Titu Maiorescu) și formulele variate practicate de Mateiu I. Caragiale, Gala Galaction, E. Lovinescu, O. Goga, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Arșavir Acterian, Alice Voinescu, Geo Bogza, Marin Preda, Radu Petrescu, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, D. Țepeneag, Mircea Zaciu, jurnalul răspunde deopotrivă unor nevoi sufletești și spirituale, reținând în țesătura prozaismului său o imagine ce se vrea cât mai naturală, autentică, nefardată, ne-denaturată de tot felul de intenții și convenții ale scriiturii…

Cercetătorul mehedințean remarcă marea vocație de estetician „moralist” a lui Eugen Simion, spiritul disociativ-sistematizant, talentul portretistic, în cadrul exegezelor sale privind diaristica, precum și dubitațiile criticului despre existența „jurnalului intim” în literatura noastră interbelică, perioadă de reală înflorire (Eliade, Ionescu), dar și de reținere/ dezinteres din partea unor critici (Lovinescu, Călinescu; Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu ș.a.). Devenit un gen „de sertar” după Al Doilea Război Mondial, jurnalul va fi reconsiderat de un Marin Sorescu, autor al mai multor volume, văzând în diariști nici mai mult nici mai puțin decât niște „grefieri ai sufletului”.

Foarte interesantă este secțiunea Addenda, în care autorul reproduce câteva „file rătăcite” de jurnal propriu din vara lui 2018, din care aflăm că s-a aflat alături de acad. Mihai Cimpoi în corectura volumului acestuia, Modelul de existență Eugen Simion, ce urma să fie lansat la Congresul Mondial al eminescologilor de la Chișinău din septembrie. Atras fiind la rându-i de personalitatea literară a lui Eugen Simion (pe care-l cunoscuse la Chișinău, la Academia de Științe a Moldovei, susținând împreună o conversație pe tema Eminescu), autorul îi mărturisește academicianului că față de Eugen Simion are o prețuire aparte, apreciindu-l drept „un enciclopedist, o minte luminată”. Necunoscându-i întreaga operă, dl Cimpoi va solicita secretarei de la Academia Română să-i trimită pentru tânărul admirator „Posteritatea critică a lui Eugen Lovinescu”. Mai mult chiar, dl Copcea își susținuse doctoratul sub coordonarea științifică a acad. Mihai Cimpoi, cu tema „Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu”. În Addenda 2, sub titlul Eugen Simion privindu-l pe Lovinescu în oglinzile posterității, dl Copcea realizează un comentariu strâns asupra cărții lui Eugen Simion, „Posteritatea critică a lui Eugen Lovinescu” (2017), o continuare de fapt a cărții precedente, „Lovinescu în epoca post-modernismului și a globalizării”. Revine lui Eugen Simion meritul de a insista pe „degetul de lumină” al esteticului în aprecierea operelor literare reprezentat de criticul sburătorist și doctrinarul sincronismului, care și-a găsit în acesta un „ilustru cărturar (care) a elaborat un fundamental recurs la metodă, disecând opera deschisă a unui făuritor al limbajului nou al criticii românești moderne, cum îl califică, pe E. Lovinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, în „Literatura română între cele două războaie mondiale” (vol. III, Minerva, 1975, p. 159).

În totul, cartea despre Eugen Simion vine să confirme viabilitatea estetică a jurnalului intim în literatura română, scrieri de gen ce pot fi citite nu numai pentru „interesul lor documentar” dar și pentru savoarea acestora de a constitui „scrieri literare subiective”.

„Meritul studiului lui Florian Copcea este, înainte de toate, nu încap discuții, acela de a demonstra, împreună cu analizele remarcabile ale academicianului Eugen Simion, revelațiile (splendoarea și mizeria) diarismului românesc”, conchide în Postfața sa acad. Mihai Cimpoi.

Subscriem cu remarca privind multitudinea de merite în plan cultural, literar și jurnalistic (fiind prezent și în presa de dincolo de fruntarii, în Serbia, Republica Moldova etc.), deopotrivă cu modestia autorului, talentat critic și istoric literar, eseist, prozator și diarist din Șimianul Mehedinților, ale cărui studii monografice, sinteze și istorii literare (privind îndeosebi literatura de limbă română din Serbia) sunt întru totul remarcabile.

 

Zenovie Cârlugea

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*