Una dintre cărțile apărute spre finele anului trecut m-a fascinat prin amestecul de gingășie și robustețe, prin generozitatea cu care îți nutrește bucuria atingerii de îndată ce îi deschizi copertele și începi a o cerceta, mai cu seamă dacă la ochii văzuți îi alături și pe nevăzuții ochi ai sufletului. Așa vom observa ușor că eroii cărții nu sunt efemeride prinse întâmplător între felii de eternitate, ci înșiși făuritori, fiecare în felul și după puterea sa, ai unei veșnicii numite România. Poate vor fi existând și alții asemenea lor, adică aidoma celor 67 de personalități prezentate pe desfășurarea a aproape 500 de pagini, care-și așteaptă rândul la nemurire prin însculptare în slovă de adâncă cinstire. Întotdeauna se mai găsește ceva de reliefat, ceva de adăugat. Dar cartea de față are, între altele, meritul incontestabil de a pune în lumină existențe fără de care nu am fi fost ce suntem! Pentru asta, au fost trase sertare ale memoriei colective spre a fi scotocite, cu pasiune și acribie de arhivar, prin cele mai ascunse colțișoare, au fost croșetate incursiuni incredibile în biografii care, dacă n-au fost uitate, cel puțin așa au dat impresia măcar uneori. Iar rezultatele acestor căutări au fost oferite cititorilor într-o ținută îngrijită, în care încrengătura frazei este meseriaș construită și cizelată. Vorbim, mai exact, despre nivelul unei scriituri care trădează simbioza desăvârșită dintre har și neprecupețită trudă, simbioză intuită poate de unii ascultători ai emisiunilor radiofonice în care au fost redate secvențe din acest demers.
Deși este un volum de introspecții serioase, bazate pe o bibliografie consistentă, în fapt o suită de itinerarii pertinente prin biografiile unor personalități care ne-au marcat istoria, cum reiese din ce am enunțat deja, cartea nu are nimic din grosolănia dezvăluirii agresive, care îndeobște însoțește intratul în viața oricui, fie că este vorba despre regele întregitor sau fotograful imortalizator, ci poartă semnele diafane ale atingerii sacrului. Cred că aici iese în evidență gingășia scrierii, care conferă o aură aparte robusteții subiectului. Este și acesta un motiv pentru care pot afirma că avem de-a face cu o carte pe care o citești cu interes, dar pe care nu o poți așeza apoi liniștit într-un raft, în rând cu altele. Poți, desigur, proceda astfel, dar vei constata curând-curând că, oriunde ai așeza-o, ea își binemerită locul. De acolo, din oriundele mai mult sau puțin întâmplător, ea te va privi precum o icoană, fiindcă nu are doar proprietățile unui riguros manual de cunoaștere, ci și pe acelea, dificil de impus oricărui demers literar, de inițiere în complexitatea simțirii.
Cu ,,Oamenii Unirii”, Daniela Șontică taie cale sigură spre imperiul veșniciei, care pare a-și lărgi granițele cu asemenea ctitorii literare.
Firiță Carp / UZPR