default-logo

Pericolul manelizării cântecului popular (II)

Spre a ilustra consideraţiile din foiletonul trecut, autorul prezintă o serie de exemple concrete de degradare a cântecului popular actual.

Scriam săptămâna trecută că mărcile de legitimitate ale cântecului popular sunt autenticitatea, specificitatea, bunul gust şi bunul simţ. Aş adăuga acum decenţa şi un nivel estetic acceptabil, atât în ceea ce priveşte versurile, cât şi melodia, ritmul şi orchestraţia. Invazia prostului gust şi a kitsch‑ului în „muzica populară” actuală este un fenomen prea evident pentru a insista asupra lui. Voi da în cele ce urmează câteva exemple recente. Spre contrast şi pentru o mai bună înţelegere a faptelor, citez mai întâi câteva strofe din cântece româneşti nemuritoare – epitetul nu este exagerat! Împreună cu melodiile care le însoţesc, următoarele versuri fac parte din memoria „de sărbătoare” a oricărui român: „Cine te‑a făcut pe tine, Tudoriţo nene,/ Aşa‑naltă şi subţire, Tudoriţo nene,/ Parcă m‑a‑ntrebat pe mine, Tudoriţo nene!// Tudoriţo, să‑ţi spun drept, Tudoriţo nene,/ Mi‑ai făcut o rană‑n piept, Tudoriţo nene,/ Nu e rană de iubit, Tudoriţo nene,/ Ci e rană de iubit, Tudoriţo nene!” Sau: „Of, of, of, of! Dealu‑i deal şi valea‑i vale,/ Mândra‑i mândră până moare./ Mândră‑ai fost la mă‑ta fată,/ Mândră‑i fi şi măritată./ Mândra‑ai fost de mititică,/ Puişor de rândunicăˮ. Sau: „Mă dusei, păi mă dusei să trec la Olt,/ Cu a mea, cu a mea, cu a mea mândră cu tot!/ Dar podaru’, dar podaru‑mi cere‑un zlot/ Şi pe‑a mea, şi pe‑a mea şi pe‑a mea mândră de tot!// Dar decât, păi dar decât să‑i dau un zlot,/ Mai bine, mai bine, mai bine trec Oltu‑înot!/ Păi unde‑o fi, păi unde‑o fi Oltu’ mai mare,/ M‑o trece, m‑o trece mândra‑n spinare./ Unde‑o fi, unde‑o fi mai mai mititel,/ Îl trec eu, îl trec eu că‑s voinicel.”

Hibridizarea şi manelizarea cântecului popular nu este de dată chiar recentă. Semne îngrijorătoare se puteau vedea mai demult, în lălăielile sentimentaliste şi suburbane ale unor Ion Dolănescu şi Irina Loghin, sau în chiuiturile triumfaliste ale unui Nicolae Furdui Iancu, neobosit să ne tot reamintească pe toate canalele şi cu orice prilej cât de stăpâni suntem noi în ţara noastră. În acest personaj eu văd, în oglindă, cocoşeala ţâfnoasă a unui jandarm ungur din Ardealul de odinioară, aşa cum l‑a zugrăvit Emil Cioran.

Exemplele care urmează nu le‑am cules de la vreunul din puzderia de posturi de radio sau tv care ne agresează la orice apăsare pe telecomandă, ci de la un post de radio de mare tradiţie şi prestigiu, Radio Iaşi, singurul post pe care, în alternanţă cu Radio România Cultural şi Radio România Muzical, îl ascult cu încredere şi cu plăcere. De o mare popularitate se bucură, se pare, emisiunea „Un cântec pentru fiecare”, difuzată de luni până vineri, în intervalul orar 18.00‑20.00, iar sâmbăta şi duminica între 13.00 şi 15.00. Cei patru realizatori, Vasile Pohoaţă, Nicoleta Ciubotaru, Brânduşa Covalciuc-Ciobanu şi Constantin Bahrin, au deci de gestionat, în dialog cu ascultătorii, nu mai puţin decât 14 ore de muzică populară! Marţi, 6 octombrie 2020, în jurul orei 19.00, dl. Vasile Pohoaţă a avut ca invitată pe doamna Mariana Lungu, ale cărei cântece se înscriu între limitele cuvenite ale decenţei, obligatorie la un post de radio public. Ceea ce a urmat a fost, însă, o spun cu tot respectul, de neînţeles. Dl. Pohoaţă, moderatorul, pare să fi lăsat jos garda cenzurii estetice, ca să dea drumul în eter, zice‑se, la cererea ascultătorilor, unor lălăieli inacceptabile! Textele sunt o jignire a bunului simţ al vorbitorului decent al limbii române, melodia este indistinctă, aproape mereu aceeaşi, sugerând specificul moldovenesc, orchestraţia este stridentă, sintetizată pe computer… Când eşti asaltat de asemenea zăngăneli insuportabile, te umflă plânsul şi nu poţi scăpa de gândul: Cum e cu putinţă ca plaiurile unde s‑a plămădit nemuritoarea Sârbă a lui Pompieru, preluată de Enescu în Rapsodia a II‑a, să dea naştere unor astfel de inepţii?

Moderatorul pare să fi uitat că simpla declarare a unor sentimente înălţătoare nu produce în mod obligatoriu artă! O reţetă de succes, dar în fond strigătoare la cer, constă în apelul la sentimentul arhetipal al afecţiunii faţă de mamă. Ascultătorul este servit cu bolmăjeli penibile precum: „Mamă, mamă, scump cuvânt…Mă rog mereu la Dumnezeu…/ Să‑ţi dea viaţă‑ndelungată!ˮ, sau „Măiculiţă de‑aş putea,/ Ţi‑aş da ani din viaţa mea,/ Să nu‑mbătrâneşti la faţă!ˮ, sau: „Că aşa‑i o mamă în lume,/ Se lasă pe ea deoparte…ˮ, sau: „Astăzi vin ca să‑ţi sărut/ Mâinile care m‑au crescutˮ, sau: „Mi‑ai dat şi sfaturi bune/ Şi‑am ajuns şi mare‑n lume…ˮ. Adică, cum „mare în lumeˮ? Primar, interlop cu mulţi bani, consilier judeţean sau emigrant în căutarea unui trai mai bun? Pelteaua jignitoare pentru bunul gust al majorităţii ascultătorilor, pe care dl. Pohoaţă o oferă cu generozitate publicului, este luată direct din imensa căldare în care clocoteşte indigesta „muzică de petrecere şi de voie bunăˮ, servită pe la nunţi şi cumetrii de tot felul de „formaţii”, de gurişti şi guriste mai scumpi sau mai ieftini, potrivit gradului de analfabetism artistic al „petrecăreţilor”. De pe YouTube reproduc „versurileˮ, şchioape şi răsuflate, debitate de o asemenea guristă, în faţa unor nuntaşi presupuşi a fi încântaţi: „Şi mă rog, Doamne, aşa,/ Ai grijă de viaţa mea!/ Şi dă‑mi, Doamne, sănătate,/ Să le pot face pe toate.” Sau: „Şi‑o să‑mi crească mare fata,/ Frumoasă cum nu e alta./ Şi‑o creşte băiatu‑nalt/ Ajutorul mamii drag!” Iată un alt asemenea gurist de adunătură, „interpretândˮ un cântec, chipurile, de dragoste: „Eşti totu‑n lume pentru mine/ Şi mă gândesc mereu la tine./ Aş vrea tot timpul să‑ţi vorbesc/ Şi să‑ţi spun eu cât te iubesc, măăăăi!ˮ

Mai spicuiesc alte mostre, din nou de la Radio Iaşi, emisiunea de luni, 26 octombrie a.c. Într‑o proză declarativă şi bolovănoasă, împănată cu nişte rime şchioape şi cu un ritm insuportabil, ni se comunică următoarele: „Chiar dacă îmbătrânim,/ Ce frumos e să iubim!/ Că toate trec în astă lume,/ Doar dragostea etern rămâne!” Nu poţi să nu te întrebi ce cugetă bietul „adrisant” al dedicaţiei, om simplu de 80 de ani, cu privire la eternitatea dragostei?!!! În aceeaşi emisiune, vine la rând imaginea tatei ca să fie şi ea celebrată, şi tot cu dedicaţie, în declaraţii neghioabe: „Cum să nu‑l iubesc pe tata,/ De la el porneşte toate…// Te‑ai zbătut şi zi şi noapte,/ Ne‑ai purtat zilele toate!” Nici bunicii nu sunt scutiţi de pelteaua firitiselilor ocazionale, lacrimogene şi răsuflate, în versuri sărmane precum: „Bunicii cu vocea caldă/ Doar alintă şi dezmiardă./ N‑am să uit vocea lor,/ Pân’o fi, Doamne, să mor!” Patriotismul local izbucneşte cu un convenţionlism nebiruit („Când e sărbătoare…/ Ieşim la horă în sat,/ C‑aşa e în Moldova noastră!…/ Moldoveanca‑i ca o floare!”), iar iubirea scoate ofuri precum următoarele: „Când îţi văd chipul zâmbitor,/ Mai rău mă topesc de dor!” Nu‑ţi rămâne decât să te consolezi fredonând cântecul care înfiora odinioară toată românimea: „Trandafir de la Moldova,/ Te‑aş iubi, dar nu ştiu vorba./ Lunca‑i luncă, iarba‑i verde,/ Ce‑am iubit nu se mai vede,/ Ce‑a fost verde s‑a uscat,/ Ce‑am iubit s‑a scuturat!”

Pentru echilibru şi ca termen de comparaţie, sunt dator să citez şi din „operile” maneliştilor veritabili. Iată‑l pe Florin Salam: „O, mama mea, rămâi viaţa mea,/ Rămâi sufletul meu./ Nu vă las, nu vă las,/ Să moară lumea de năcaz,/ Părinţi ca mine nu mai văd, Doamne, la nimeni! // „Mama mea, rămâi viaţa mea!/ De‑aş putea, aş cumpăra/ Zile pentru mama mea./ Aş da preţul cel mai mare,/ Să o fac nemuritoare./ La fel pentru tatăl meu/ C‑a muncit aşa de greu,/ Aş muri în locul lui/ Să aibă un trai uşor.ˮ La fel de sensibil se arată şi alt prinţ al maneliştilor, Nicolae Guţă, într‑un clip video greu de suportat şi în privinţa imaginilor: „Mereu mama îmi spunea,/ Când îmi e greu să mă gândesc la ea!/ Că, dacă păţesc ceva,/ Nu am pe nimeni decât pe ea.”

Împreună cu acompaniamentul instrumental încropit, obsesiv şi leşinat, asemenea „dedicaţii” seamănă cu un buchet de flori ofilite, pe care le‑am oferi în dar mamei, cu justificarea că altele nu am găsit! Nu smerenie şi afecţiune, ci sfruntare mârlănească! Nu libertate şi respect pentru gustul public, ci înşelătorie şi pervertire a gustului oamenilor „simpli”. După poluarea râurilor şi a pădurilor, vine la rând poluarea sufletelor. Vor domni rating‑ul şi reclama, mercantilismul generalizat.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.