default-logo

„Povestea unui steag tricolor – 1918”. Din nou la Lupșa

M-am întors la Lupșa, de Ziua Națională a României, pentru a inspira din nou același aer al Marii Uniri, momentul suprem al „nemărginirii istoriei neamului” cu urmașii celor care în 1918 făceau un gest încărcat de o emoție națională unică – un steag cusut de femeile din sat, într-o noapte, pentru că a doua zi, dis-de-dimineaţă, să plece lumea, pe jos, către Alba Iulia, pentru a pecetlui Marea Unire. Steagul este astăzi parte a Tezaurului național și poate fi văzut la Muzeul Național de Istorie a României.
Pe 1 decembrie 2021, la 103 ani de la acel moment uriaș, Lupșa în sărbătoare și-a cinstit cum se cuvine eroii, printr-o slujbă Te Deum și o depunere de coroane la Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Au depus flori și au adus un pios omagiu eroilor Românei reîntregite primarul comunei, Radu Penciu, viceprimarul Giurgiu Gheorghe Nicolae, ing. Mircea Goia, director S. C. Cupru Min S.A. Abrud, Asociația „Fiii Satului”.
Monumentul din centrul satului Lupșa a fost dezvelit în anul 1935. Lucrarea, opera lui S. Răuțiu, are o înălțime de 2,50 metri. Pe partea din față a coloanei este o placă cu inscripția „Eroii neamului/1914-1918/”, fiind menționate apoi numele tuturor soldaților căzuți în Primul Război Mondial. Monumentul se află lângă Muzeul Etnografic „Pamfil Albu”, situat în centrul satului Lupșa, unul dintre cele mai mari și mai interesante muzee de acest gen din țară, realizat prin munca de o viață a învățătorului Pamfil Albu (1908-1990). Muzeul conține o bogată colecție de obiecte și piese din istoria locului, începând din Comună Primitivă, o impresionantă colecție de haine din Țara Moților, cărți rare din secolele XVII-XVIII și o valoroasă colecție de icoane pe lemn și pe sticlă, din secolele XVIII – XIX. Aici se păstrează și un topor-ciocan din gresie șlefuită, din Neolitic, și două greutăți pentru fus sau pentru război de țesut, din piatră șlefuită, din partea de început a Epocii Bronzului, iar din plină epocă a Bronzului un topor-lance cu toartă din bronz, cu nervuri longitudinale. Pamfil Albu este cel care a păstrat și onorat STEAGUL DE LA MAREA UNIRE din 1918.

Regretatul președinte al UZPR, Doru Dinu Glăvan, susținător al proiectului

În vara lui 2018, an marcat de Centenarul Marii Uniri, am tăiat pânză de steag în format A4 şi am pus oamenii să scrie gânduri despre ţară, despre momentul unicat, astral, al istoriei naționale, despre patriotism și România. Bucăţile de pânză erau roşii, galbene şi albastre. La cetatea Râşnov, românii veneau, scriau pe pânza care se înrăma noi o şi ei primeau gratuit cartea „Povestea unui steag tricolor – 1918”. Așa s-a format un steag de peste 30 de metri lungime. L-am avut alături pe regretatul președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan, un mare susținător al unității de neam, de țară și de breaslă, care a implicat organizația în acest proiect, prin intermediul unui parteneriat de anvergură. În noiembrie 2018 am inițiat reeditarea cărţii „Povestea unui steag tricolor – 1918”, organizată la Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu UZPR. „În contextul celebrării Anului Centenarului Marii Uniri, Muzeul Naţional de Istorie a României expune, în perioada 1-28 noiembrie 2018, un obiect cu o valoare istorică deosebită – steagul delegaţiei comunei Lupşa la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. (…) Astăzi, steagul de la Lupșa face parte din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, fiind clasat în categoria Tezaur. Steagul comunității din Lupșa este și subiectul cărții Povestea unui steag tricolor. Scrisă și publicată inițial în 1987 de către regretatul scriitor, realizator de emisiuni radio și publicist Ioan Ion Diaconu și reeditată acum, la 100 de ani de la întâmplările din această istorisire, „Povestea steagului tricolor” va fi prezentată publicului în cadrul vernisajului, în compania fiicei autorului, jurnalista Mădălina Diaconu”, arăta la acel moment Muzeul Național de Istorie a României.

Cu căruțele spre un mare moment istoric

Cartea „Povestea unui steag tricolor – 1918” pleacă de la o întâmplare reală din 1918, petrecută în satul Lupşa, din Munţii Apuseni. Steagul făcut de femeile din sat, pentru a contribui la actul de uriașă importanță pentru națiunea română, Unirea din 1918. Steagul este inedit datorită culorilor, a materialelor textile folosite, care provin de la toţi oamenii din sat. Povestea a fost culeasă în 1980 de Ioan Ion Diaconu, reputat istoric şi binecunoscut om de radio, fiind reprodusă în cartea „Povestea unui steag tricolor – 1918”: „În urmă cu un secol, în ultimele zile ale lunii noiembrie 1918, la Lupşa era mare forfotă, sătenii având nevoie de un steag tricolor – simbolul naţional, pe care trebuiau să-l procure în cele trei zile rămase. Femeile au adunat de prin sat lână toarsă, pe care au vopsit-o în roşu, galben, albastru. Iar câţiva bărbaţi au mers în pădure să găsească un lemn potrivit pentru băţul steagului – hampa. Ţeserea pânzei necesare a durat o zi şi o noapte. Cu acest steag în frunte, delegaţia formată din 12 reprezentanţi ai comunei au mers cu trei căruţe până la Alba Iulia, unde au participat la evenimentul istoric din 1 Decembrie. La întoarcerea delegaţiei, steagul a fost arborat la biserica din Lupşa”.

„Îți era mai mare dragul văzând cum fâlfâie stindardele naționale pe toate edificiile”

„Și noi lupșenii, am plecat cu 3 căruțe în 29 Nov. Într-o vreme destul de grea, că era o ploaie amestecată cu zăpadă:
1. Vasile Șpan, preot ortodox în Lupșa – sat
2. George Giurgiul, învățător gr. cât
3. Alexandru Hățăgan, notar
4. Aurel Goșa, (care era student în drept) era subnotar în Lupșa
5. Octavian Goșa, scriitor în cancelaria notarială
6. Nicolae Săbău, comerciant în Lupșa sat
7. Nicolae Goșa, țăran fruntaș
8. Vasile Coc, țăran fruntaș din Lupșa
9. Nicolae Ciapă
10. Victor Bârsan, învățător gr. în Lupșa
11. Emil Petruța, sublocotenent din Mușca și
12. Sebastian Ciapă, înv. gr. în Lupșa – sat
Ajungând în seara de 30 Nov., peste noapte am poposit aici. Bolnăvindu-se de gripă care bântuia în vremea aceea, a plecat înapoi cu o căruță dimpreună cu Nicolae Ciapă, și ajunși acasă preotul Șpan aproape mort, a zăcut la pat câteva săptămâni.
Ceilalți 10 în dimineața zilei de 1 Dec. Am fost la Alba-Iulia cu cele 2 căruțe. Când ne-am apropiat de oraș, îți era mai mare dragul văzând cum fâlfâie stindardele naționale pe toate edificiile. Printre țărani înarmați, am ajuns pe platoul care se întinde de sus de cetate, unde am așteptat sosirea comitetului național printre sute și sute de drapele.
Pe la amiază, iată-i că sosesc. Cel dintâi a vorbit Miron Cristea episcopul Caransebeșului, care avea un tricolor în cruce, zicând: «Fraților! Se apropie 2000 de ani de când împăratul Traian ne-a lăsat pe aceste meleaguri ca stăpâni, nu ca robi cum am fost mai răs-alaltă-ieri. Azi, cu ajutorul lui Dumnezeu suntem stăpâni liberi în țara liberă pe care o numim: România Mare». Urale nesfârșite etc. Etc. Etc.
A urmat episcopul I. Hossu de la Gherla care a citit actul de alipire – pe vecie – cu patria mamă România veche etc. Etc. Etc.
Ne-am întors – după cum spunea episcopul Hossu: «Cu 7 vieți în pieptul de aramă», ca să ne facem fiecare datoria, pentru formarea mult iubitei noastre patrii noi.
Ajunși acasă, am spus mulțimei adunate – și erau mulți – cele văzute și auzite la adunare. După ce s-au isprăvit și acestea, s-au intonat câteva cântece naționale, urmând hora și alte jocuri mai ales învârtita ca la Lupșa.
La Alba Iulia au cerut toți că pe cum ne-a ajutat Dumnezeu de ne-am împreunat toți românii laolaltă, să ne împreunăm și că biserică, dar despre aceasta nu s-a vorbit.
Și acum, cu lacrimi în ochi, comunic că dintre cei 12 inși care au fost la adunarea cea mare de la Alba-Iulia, am rămas numai eu, singur ca cucul.”

Lupșa la 24 Februarie 1954 (Capul Primăverii)
Sebastian Ciapă
(fragment din jurnalul preotului-învăţător Sebastian Ciapă, membru al delegației lupșenilor)

„Până-n inima Adunării Naţionale”

„Dintre povestirile despre steagul tricolor (sute, poate mii sau zeci de mii) am ales-o pe aceasta: a steagului tricolor de lână, împletit de femeile şi fetele din Lupşa-Munţii Apuseni şi purtat de fiii satului, mai tineri sau mai vârstnici, până-n inima Adunării Naţionale; este, credem, şi ca un hronic al generaţiilor viitoare. Copilul din 1918, Albu Pamfilie, care n-a putut să însoţească steagul, pe atunci, decât fugind de-acasă, (avea doar 11 ani), a devenit păstrătorul acestui steag. Un steag în apoteoză. Mărturie şi simbol; un steag mereu tânăr ca dragostea de patrie, viu şi înflăcărat ca iubirea de ţară. Un steag glorios ca poporul care l-a zămislit şi l-a însuşit într-o singură cunoaştere: aceea pe care o vede şi o simte de când se ştie. Steagul acesta este păstrat în sipetul de aur al istoriei naţionale, în amintirea-i vie. Este ca o chemare care s-a făcut ecou şi moştenire pentru viitor. Acest steag tricolor a ajuns printr-o fericită îmbinare cu istoria zilelor noastre, în Muzeul Național de Istorie a României. Noi n-am făcut altceva decât ne-am învrednicit să-i aşternem aici istoria spre laudă şi cinstirea celor cari l-au făurit şi înfăţişat la Alba Iulia şi a tuturor acelora care au fost şi sunt şi vor fi: români făuritori şi purtători până la jertfă de steaguri tricolore pe acest pământ într-un singur stat naţional-unitar şi independent.” (Ion Ioan Diaconu, Povestea unui steag tricolor 1918”)

Un drapel pentru eternitate

La întoarcerea delegației, steagul a fost arborat la biserica din Lupșa. Apoi a fost păstrat cu sfințenie de preotul Sebastian Ciapă, până la sfârșitul vieții sale. Ulterior a fost preluat de învăţătorul Pamfilie Albu, care a fondat Muzeu Etnografic din Lupșa, în anul 1937., Încă din 1937 Pamfil îi făcu steagului tricolor din lină, un muzeu din piatră. Un muzeu de-adevăratelea: lăcaş de cultură şi depozitar de civilizaţie şi educaţie de care rar au curajul cotropitorii să se apropie. Aici, în muzeu, poţi admira în voie şi extaz spre desfătarea inimii şi a minţii tale, într-un dialog tăcut cu trecutul peste 6 000 de piese. El este „moştenire pentru viitor”: de la furcile de tors împodobite, tulnice, bâte ciobăneşti, cavale, fluiere, ciubere, doniţe şi donicuţe, urcioare, ţesături, cusături, cămăşi şi cojoace, icoane pe sticlă şi lemn, opinci de lemn, linguri şi blide şi îi până la topoare de piatră, vârfuri metalice de săgeţi nomade şi vase romane, obiecte de-ale Cândeştilor, masa la care şedea Avram Iancu… Şi steagul tricolor, care este sufletul lor, întins blând pe-o masă din cea mai înaltă şi strălucitoare încăpere de sus. Pamfil Albu i-a sărutat cutele prins de fiorul amintirii, an de an, în ziua de aur, 1 decembrie şi a vorbit celor care veneau să-l vadă despre tradiţia şi simbolul rostirii noastre permanente, a sentimentelor şi simţirilor unităţii naţionale, simbol pe care-l poartă acest steag în nemărginirea istoriei neamului. Pamfil Albu ne zâmbeşte c-o durere lăuntrică pe care şi-o înfrânează, deoarece ştie bine că despărţirea de acest steag era necesară ţării şi tuturor celor care vor să-nveţe pe de rost lecţia de istorie de la 1 decembrie 1918. Ne zâmbeşte tandru, e-n cioareci, are pieptar. Dar care este sensul despărţirii de steag? Vom afla de la chiar Pamfil, bătrânul învăţător. – Vezi, nepoate… D-aia m-o durut… şi nu m-o durut când m-am despărţit de steag. M-am gândit şi-am înflorit imediat că-l ştiu acum la loc de cinste şi de fală în Muzeul Naţional, din Capitala României noastre. Vor trece mii şi milioane de vizitatori să-l vadă şi toţi vor afla povestea lui scrisă cu lacrimi de mamă, de prunc şi de ostaş. E sacru lăcaşul care-l adăposteşte…”, se arată în „Povestea unui steag tricolor – 1918”.

Mădălina Corina Diaconu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.