O duminică de primăvară splendidă! Dialogul naturii cu privirile mele nesătule caută imagini și focalizează frumusețea locurilor prin care călătoresc împreună cu ai mei. Imaginile se derulează cu rapiditate dar, îmi oferă suficient timp să sorb culorile, miresmele ierbii și a copacilor și, să observ, în drumul spre Băile Govora din Vâlcea turistică, un semn care mă îndemna să vizitez, după vreo trei kilometri, Mănăstirea dintr-un lemn.
Nu era în programul nostru de vizite, dar, nu știu de ce, ceva m-a îndemnat să mă reîntorc din drum, să-mi doresc foarte tare să merg acolo. Dorința mea era atât de puternică încât trebuia să fac asta. Ne-am întors din drum și am parcurs acei kilometri nerăbdătoare să văd ce îmi rezervă acele locuri și să înțeleg atracția pentru acel loc.
După o curbă, privirea mea a întâlnit o poartă mare, din lemn, ca de palat, care străjuia un ansamblu monahal impunător, o oază de pace și liniște sufletească, pentru cei care poposesc în aceste locuri. Separată prin dealurile vecine de Mănăstirile Surpatele şi Govora, pitoreasca Mănăstire Dintr-un Lemn oferă adăpost între zidurile ei, tuturor celor care poposesc acolo.
Am coborât din mașină și am tras puternic aer în piept. Priveliștea îmi blocase respirația. Totul era parcă desprins dintr-un basm cu domnitori, în care un palat de piatră, o biserică din sec. XVII-XVIII, era așezat într-o grădină perfectă. Coloane stil, arbuști ornamentali cu forme dreptunghiulare, covor de iarbă verde despletită și o fântână arteziană, monument istoric din vremea Basarabilor și Brâncovenilor, te întâmpinau la intrare, într-o simetrie uimitoare și perfectă. La dreapta intrării poposea o ciutură de piatră sculptată, străjuită de patru coloane, identice cu cele din alee, care potolea setea vizitatorilor, cu apă rece, ușor sălcie, dar al naibii de gustoasă.
După ce am urcat câteva trepte și am trecut de o a două poartă am pătruns într-o altă lume, o lume a culorilor, curcubee de flori, cu specii necunoscute și multicolore și covoare de flori de magnolie, căzute la picioarele turiștilor, de parcă cineva așternuse covor roșu.
În fața mea, impunătoare, din piatră cioplită, o biserică, despre care se arată în scrierile lui Paul de Alep că „Acum douăzeci de ani unuia dintre marii dregători ai ţării i-a plăcut acest locaş şi, lăsând biserica de lemn în vârful unui deal unde se afla, a clădit mai jos de ea o mănăstire mare de piatră, cu o biserică minunată cu hramul Adormirii Maicii Domnului; este locuită de călugăriţe. (…) Lângă biserică se află doi copaci uriaşi care, după cum se spune, sunt tovarăşii celui de-al treilea, care a slujit la construcţia bisericii”.
La intrarea în biserică privirea mi-a fost atrasă de o icoană impresionantă, Icoana Maicii Domnului, de care este legată existenţa acestui sfânt aşezământ monahal, păstrată cu multă veneraţie într-o raclă de sticlă cu temperatură optimă pentru conservare, care datează din anul 1715, scrisă la porunca lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) și care atestă pe Matei Basarab drept ctitorul acestei mănăstiri și care sporesc aura de sacralitate a aşezământului… În momentul în care m-am apropiat de icoană, parcă m-am depărtat de lumea din jurul meu. Eram doar eu și Maica Domnului, nimeni altcineva în jurul nostru, deși biserica era plină de turiști. Am vorbit cu ea, în gând, nici eu nu mă auzeam, dar Maica Domnului se uita insistent în ochii mei și parcă îmi aproba rugăciunile. Nu știu ce m-a atras, dar știu că m-am apropiat de ea, parcă condusă de o mână, de o forță care îmi spunea „Apropie-te! Ești în siguranță!” și mi-am lăsat încrederea în mâinile aceste forțe, care m-a călăuzit către puterea pe care o degaja această icoană. M-am desprins cu greu din această apropiere, aproape magnetică, care mă ținea aproape de icoană.
M-am reîntors la intrarea in mănăstire, cu gândul de a întreba pe cineva unde este mănăstirea din lemn, pentru că nu o zărisem. Undeva, în dreapta porții am zărit un magazin, de unde am vrut să îmi cumpăr câteva lumânări. Ușa de la intrare era poarta către o altă lume fabuloasă, plină de arome de plante medicinale de munte îmbietoare, dulcețuri, lichioruri, icoane, mir, tămâie și multă încărcătură spirituală și emoție. În spatele mesei, folosită ca tejghea, se afla o măicuță tânără, de o frumusețe răpitoare, cu niște ochi negri, mari, pătrunzători dar în același timp o privire plină de pioșenie și evlavie. Ne-a povestit despre tot ceea ce fac măicuțele, cum produc acele ceaiuri, dulcețuri, șerbeturi și lichioruri, totul natural, cu plante culese personal de pe munte: tei, mușetel, sunătoare, lavandă, roiniță, iarbă de fier, rostopască, pelin, gălbenele, mur, coada-șoricelului, flori de fân și multe alte plante pe care le oferă natura.
După ce ne-a explicat că biserica de lemn este pe deal, după un gard, ne-a invitat la plecare să ne spună Legenda stejarului dorințelor, așa cum a preluat-o de la maica stareță a mănăstirii, care a decedat cu multă vreme în urmă.
Am ieșit și ne-am îndreptat spre dealul din spatele curții ansamblului monahal, unde în spatele unei case memoriale, am zărit, la umbra unor stejari seculari, într-un ținut cu un farmec deosebit și un spectacol al naturii de pe valea Otăsăului, în comuna Frânceşti, un monument de lemn, Mănăstirea Dintr-un Lemn, care se spune că a fost realizată din trunchiul unui singur stejar, o oază de pace şi de bucurie spirituală pentru toţi aceia care zăbovesc la umbra creată de zidurile de lemn negre, unse probabil cu ulei ars, pentru a crește rezistența lemnului. Interiorul mănăstirii, răcoros și întunecat, precum un bordei vechi, din Zona Olteniei, s-a dovedit a fi un adevărat muzeu, cu o colecție impresionantă de icoane vechi, cu policandre de la Şerban Cantacuzino şi doamna Marica Brâncoveanu, o veritabilă operă de artă.
Dar ceea ce mi-a atras atenția cel mai tare au fost stejarii care străjuiesc aleea în urcare, până la mănăstirea de lemn și care înconjoară cu coroanele lor uriașe toată zona. Cu o înălțime până la ceruri, atingând cu vârfurile verzi norii, semeți, ca niște soldați români, eroi, domină natura și parcă sunt acolo pentru a ascunde și proteja această mică bijuterie din lemn.
Fiecare scoarță de copac are o sumedenie de locuri unde, între crăpăturile vremii, se văd sute de bilețele și monezi, din perioade istorice diferite, înfipte și parcă uitate intenționat acolo. „Stejarul dorințelor” șoptește la urechea mea încet o călugăriță, care lucra la mormintele din cimitirul care străjuiește mănăstirea. Mi-am reamintit ce îmi spusese măicuța de la magazin și asta mi-a sporit și mai mult curiozitatea de a afla legenda.
M-am reîntors și am intrat în magazin, nerăbdătoare de a asculta și a nota legenda acestui stejar.
Măicuța mi-a povestit, cu precizarea că este varianta pe care ea a auzit-o când a ajuns în această mănăstire, de la Mănăstirea Neamț.
Într-o zi, cu mult timp înainte, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în timpul luptelor cu turcii, un grup de soldați s-a adăpostit aici, la mănăstire. Au fost omeniți și hrăniți de măicuțe, respectați, deși erau cotropitori iar în drumul lor prin ținuturile românești, devastau și vandalizau așezările. În timpul șederii lor au auzit povestindu-se legenda conform căreia,Icoana Maicii Domnului, care se află acum la loc de cinste în mănăstire, s-ar afla în trunchiul unuia dintre stejari, cel din care apoi s-a construit mănăstirea.
Cercetând izvoarele istorice și potrivit unei vechi tradiții locale, am descoperit că există câteva variante despre modul în care a apărut legenda icoanei si începuturile monahale de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, dar cea a măicuței este diferită.
Se povestește că unul dintre soldații turci, aflând că icoana se găsește în trunchiul celui mai mare stejar, a chemat-o pe Maica stareță, de la aceea vreme și a amenințat-o că va tăia copacul. Maica stareță a încercat zadarnic să-l convingă să renunțe, motivând că acolo nu se află nici o icoană și că acest copac este prea puternic pentru a fi tăiat, dar eforturile ei au fost zadarnice.
Soldatul a cumpărat o bardă și s-a îndreptat către stejar, furios, amenințând că niciodată nu o să-l doboare un copac. Nu mică i-a fost mirarea când la prima lovitură, apoi la următoarele a constat că nici măcar nu a atins copacul și nu există urma lăsată de bardă. În jurul lui, măicuțele din mănăstire, încercau, într-un cor de voci tânguitoare să-l convingă să renunțe. Nici căpitanul soldaților nu l-a putut opri.
S-a înfuriat și cu o lovitură puternică a lovit din nou copacul. Barda i-a căzut din mână și ca un bumerang, parcă aruncată înapoi de copac, s-a întors către soldatul turc și i-a retezat un picior. Uimirea a fost atât de mare încât soldatul, pe moment, nu a realizat că a rămas în viață, dar fără un picior. A început să urle la măicuțe și s-a îndepărtat de copac blestemându-l și amenințând maica stareță că va arde mănăstirea din temelii. Nu s-a mai apropiat niciodată de stejar sau de zona în care străjuiai aceștia, crezând că o forță malefică l-a pedepsit pentru încercarea de a fura icoana. Dar a refuzat să părăsească mănăstirea înainte de a-i da foc sau de a fi plătit în galbeni piciorul pierdut.
Maica stareță, de mulți ani în mănăstire, un om înțelept și cu credință în Dumnezeu, a cerut ajutor tuturor sătenilor din satele vâlcene din împrejurimi, care mână de la mână, deși săraci, și-au vândut animalele și recoltele și au adunat galbenii pentru a salva mănăstirea. După ce și-a primit pungile cu galbeni, soldatul turc a părăsit mănăstirea într-un picior, rezemându-se întru-n ciot de lemn de stejar, fără a se mai uita înapoi și cu convingerea că măicuțele l-au blestemat și au făcut farmece.
Stejarul care s-a răzbunat este acum Mănăstirea Dintr-un Lemn, icoana din trunchiul ei străjuiește și apără românii care vin să se roage la ea, având convingerea că Maica Domnului din această icoană, are puteri miraculoase.
Fiecare stejar de acolo este un „stejar al dorințelor”, de aceea, de sute de ani, oamenii vin, îmbrățișează copacul, se roagă la el și apoi strecoară, discret, fără a fi văzut, un bilețel cu dorințele lui și o monedă cu care răsplătește stejarul. Oamenii spun că dorințele lor sunt îndeplinite, mai devreme sau mai târziu, iar apropierea de aceșți copaci îi încarcă cu energie pozitivă, forță și înțelepciune.
Am încercat și eu și… ceva îmi spune că legenda este adevărată.
Mulțumesc măicuței că a simțit nevoia să îmi spună această legendă, iar eu mi-am ținut promisiunea și am scris-o.
Poate aceasta este adevărata legendă a „stejarului dorințelor”.
Dacă treceți prin zonă, mergeți acolo, atingeți stejarii și bucurați-vă de aceste monumente pe care natura le-a creat, nu întâmplător, la noi.
Maria Petrescu / UZPR București