default-logo

Călătorie cu un ,,belet” de un leu la Judecătorie

Pe hol, la Judecătorie, în dreapta, e o masă. Oriunde, la orice ”Instanță” se află câte o masă. Masa asta de care vorbim e veche tare. Galbenul ei auriu s-a scorojit pe margini. Figurile de ceară care o acoperă cu un teanc de dosare, la fel. Din când în când mai mișcă ochii. Scuip în sân! O clipă m-am temut că-s obiecte de inventar precum scoarța aia de care ziceam, de lemn. Acolo, pe holul spre ”Arhivă”, sunt de fapt doar două mese. La una dintre ele tocmai s-a așezat un individ micuț, chelios, cu musteață hazlie și cu ochi abili, vicleni. E un avocat aproape de senectute, îl știu de undeva, dar nu-mi amintesc numele lui. Personajul e fascinant. Mă învârt de colo colo și revin atras de figura lui care în cinci minute a compus stări atât de diverse încât dacă aș fi avut ceva talent la muzică aș fi scris pe uvertură: Lent. Ușor.  Mai repede. Repede. Foarte repede. Cumplit de repede!

Îl bănuiesc a fi actor. Mă uit după camere. După lumini. Nimic. Doar el și o mapă prăfuită. Pe masa care se află aproape perpenticular cu ”scoarța” la care s-a așezat, trei doamne privesc în hol. Homunculusul meu le privește cu un dispreț greu reținut, dar vizibil. Stănicile de vizavi îl ignoră cu desăvârșire. Mă focusez pe pitic. E de-a dreptul fascinant. Are un joc al ochilor care ar face de rușine orice prestidigitator. Un mic fachir care fixează hăul din care apar, și tot apar, ”justițiabilii!”. Iată, bunăoară un bătrân de la Sascut. Învârte un număr de ordine în mână. Haină simplă, căutătură directă. Homunculus tresare. Privirea i se mută apoi rapid. Pe culoarul speranței apare o duduie vopsită, elegantă. E îmbrăcată cu o bluză albastră peste care și-a trecut un șal roșu, de lână, la care a asortat o geanta mare, maronie, cu dungi.  ”N-aveți un pix? Am lăsat unul aici pe masă și a dispărut”. ”Pentru dumneavoastră? Se poate?”.  În timp ce caut în geantă, îl văd și pe micuț scormonind, dar așa, lent, ca din întâmplare. Apoi dispare cu pas și ochi alunecoși.  Doamna cea elegantă se încruntă, dar scrie, completează ceva. Apoi iar se încruntă. Asta până se ridică și pleacă. Cu tot cu pixul meu. A, și fără cățel.

Doamnele de vizavi, nemișcate. Mă uit lung la ele. Ele stau și privesc. Și eu. Apare un tânăr. Se uită stânga… dreapta, un aer de înviorare în lateral, dar tânărul mi se adresează: Aveți cumva un pix? Placiditatea revine. Stâncile își reiau aerul absent, prefigurare poate, chiar apoteoză a Justiției, îmi zic.

S-a rătăcit o bătrână. Întreabă. O recuperează o tânără frumoasă, blondă. Îi stătea bine în roba ei neagră. A plecat cam prea repede, din punctul meu de vedere,  fâlfâindu-și poalele peste picioarele drepte ca ale unei statui justițiare cu marmura încă tare.

Observator fiind îmi dau seama că n-am plătit. Porto. Franco. Un ”belet” de 1 leu pentru a depune te miri ce. Mă duc la ”stănici”. S-au înviorat subit. Îmi fac un calcul: Decât să mă duc până la ”Taxe și Impozite” dau dublu, hai triplu, că, zic eu, doar nu și-or fi luat doar trei belete de 1 leu…” Le-am dezamăgit total. Doar atât? De zece ori? ”Păi, ce problemă aveți?”. Am tras un scaun hodorogit doar să mai am timp să interacționez cu atmosfera fascinantă a bâlciului uman. Generoasă idee. Doar scaunul, singurul existent pe care l-am arvunit, lacom, doar să miros aerul disperării și al încremenirii, nu-i de acord cu mine. Protestează, dă semne că ar ceda sub suta mea și ceva de kile! Îl las în libertate. I-l dau tânărului care tocmai îmi adusese înapoi celălalt pix împrumutat și care mă întreabă dacă a completat bine o cerere de anulare a unui proces de contravenție rutieră… Am găsit și ”belet”. Săru-mâna doamna Marga!

Bucățica asta infamă de hârtie îmi provoacă memoria la un mod ciudat. Aproape că mă irită. După ce că stă perioade lungi, vegetative, ca un crocodil, numa’ ce se ridică deodată și-mi scoate înaintea ochilor imagini pe care le credeam uitate. Cum ar fi cea cu sacoșa. Sacoșa de 1 leu. Mă gândesc să dau anunț pe FB. Aș cumpăra una doar să le arăt copiilor mei: Așa arăta celebra sacoșa de… O, și câte puteai, dacă aveai norocul să te așezi la coada care trebuie, să pui în ea pe vremuri…Nostalgiile îmi sunt brusc curmate când dau să plec din imobil. Aproape de ieșire individul micuț cu ochi fascinanți își continua uvertura, de data aceasta alături de doamna elegantă. Tărtănașul de lână aproape că acoperea geanta maronie cu baiere lungi. Ies și am senzația că tocmai mă duc în vizită la niște nepoți în provincie cărora în loc de bomboane o să le duc ”belete” de 1 leu.

Sebastian Şufariu / UZPR Bacău 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.