default-logo

Niculina Merceanu: „Am fost în multe țări dar, nu m-a atras nicio țară ca țara mea!”

IOAN VASIU: Stimată doamnă Niculina Merceanu, sunteți o personalitate cunoscută și apreciată în rândurile oamenilor de televiziune și a artiștilor. Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să depănați puțin din biografia dumneavoastră.
NICULINA MERCEANU: Mai întâi, aș dori să vă mulțumesc că, după atâta așteptare, m-ați determinat să vorbesc despre mine… Niciodată nu mi-a plăcut să mă regăsesc în această ipostază. Am educat generații, am conturat destine, dar nici o clipă nu mi-a plăcut să povestesc despre mine. Am gândit că în timp, cei pe care i-am slăvit își vor aminti poate de mine. Timpul trece și tot ce noi am făurit devine amintiri și tot timpul este cel care face ca și ele să dispară, odată cu el. Viața mea, între a scrie, a prezenta și a cânta, a urmat un drum lung, deloc ușor, dar plin cu amintiri frumoase.
Mama mea a fost cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Tot ce sunt îi datorez mamei mele. Tot succesul meu în viață, educația mea morală, provin tot de la ea. Venea dintr-o familie înstărită, cu încă patru frați, dar Primul Război Mondial a lăsat-o orfană de tată, de micuță, nici nu și-a cunoscut tatăl. A crescut cu o mamă care a trebuit să administreze o întreagă avere și să crească și să se ocupe de cinci copii, fiind cunoscută ca moașă a satului, moșind toți copiii care se nășteau în acea comunitate a Giuvărăștiului, anului 1916. Respecta întru totul acea rânduială a vieții satului de odinioară pe care, mama mea fiind mică, și-a însușit-o dar la școală nu a mai putut urma decât 4 (patru) clase. Cu o inteligență nativă, avea să fie toată viața marcată de acest lucru, încât, atunci când eu am venit pe lume, și-a propus ca prin mine să-și realizeze toate dorințele legate de educația școlară. S-a căsătorit cu tata dintr-o mare dragoste, împotriva voinței familiei ei, tata provenea dintr-o familie cu mulți copii si săracă. La scurt timp a început cel de-Al Doilea Război Mondial, tata fiind încorporat. Harul și calitățile moștenite de la mama sa au făcut-o pe mama să înfrunte greutățile vremii și singură, să-și construiască o casă.
La șase ani după terminarea războiului, veneam eu pe lume. Am fost părtașa întregii perioade care a urmat războiului, dar numai după 5 ani am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu și afectiv și efectiv, am participat la construirea noii lumi, a noii țări.
Mama avea o făbricuță de prelucrat gogoșile din viermi de mătase. Câte povești și câte cântece am ascultat de la femeile de pe întreaga vale a Dunării, care veneau la noi să prelucreze gogoșile. Cred că ele mi-au conturat destinul. Apoi, a venit timpul să merg la școală, mama a învățat odată cu mine, mereu suduindu-mă că ,,cine are carte, are parte”, conștientă fiind că lumea se schimbă, evoluează datorită educației școlare pe care se punea un mare accent în acea perioadă. Tatăl meu era preocupat să-mi procure cele mai noi cărți editate astfel că, în clasa a VI-a aveam o bogată bibliotecă, cu cele mai valoroase volume aparținând marilor clasici.
I.V.: Cine și când a descoperit talentul dumneavoastră muzical?
N.M.: – Mi-a plăcut mult să citesc. În clasa a VI-a citeam ,,Război și pace” și ,,Anna Karenina” ale lui Lev Tolstoi sau ,,Crimă și pedeapsă” a lui Dostoevski. De micuță, mama îmi cânta, era singura metodă de a mă determina să dorm ziua, improviza tot felul de versuri și melismele din vocea ei mă adormeau. Mai târziu, învățătoarea mea, o femeie foarte frumoasă și foarte elegantă (avea ceva din mama mea), avea să-mi descopere harul moștenit de la mama. Apoi la liceu, profesoara de limba romană, de asemenea o femeie frumoasă și foarte cultă, mi-a deschis drumul spre creație. Îmi plăceau mult lecțiile de sinteză.
Acasă aveam un difuzor la care mama asculta programele muzicale, învaţă diferite piese cu care apoi îmi asigura mie fondul muzical când citeam sau învățam. În felul acesta am memorat multe cântece de la ea. Fiind singură la părinți, simțeam nevoia să fiu cu mulți copii, să le povestesc ce eu citeam. Când ne adunam în familie, tata mă punea să povestesc ce am citit, cred că în acest fel am dobândit darul de a vorbi în public, părinții mei au fost primul meu public. Învățătoarea, descoperindu-mi talentul muzical, m-a urcat pe scenă și de aici pornirea mea în viață, fără să știu ce mă așteaptă. Așa am început să cânt cântece despre țară. Eram nelipsită de la toate evenimentele care aveau loc la nivelul orașului dar și în localitățile din jur, până am ajuns la liceu – solistă a corului, apoi la Casa de Cultură a orașului meu Corabia, mai departe – reprezentantă a județului Olt la festivalurile județene, până în 1968 ( cls.a XI-a) când am făcut cunoștință cu TVR. Și dacă până atunci am cântat muzică populară, atunci am participat la o preselecție pentru emisiunea concurs ,,Steaua fără nume” – muzică ușoară!
Încurajată de profesorul de muzică de la liceu (cântam și în orchestra de mandoline a liceului) am participat la concurs dar, pentru muzică ușoară este necesară o altă emisie a vocii. Dintre cântăreții de muzică ușoară, o admiram pe Doina Badea, care avea o voce puternică, cu ambitus mare, cu un repertoriu din piese lirice, mai puțin ritmate. Îi învățasem tot repertoriul. Lângă Corabia, de la Caracal era compozitorul Radu Șerban, cu creații muzicale de largă întindere, acestea îmi plăceau. Nemuritoare vor rămâne piesele ,,Prieten drag” sau ,,Ploaia și noi”, mama le asculta, le învăța apoi mă punea pe mine să le repet. Ea, mama a fost primul meu profesor de muzică.
I.V.: Ce a însemnat „Steaua fără nume” pentru dumneavoastră?
N.M.: „Steaua făra nume” m-a introdus în mirajul televiziunii, atunci am auzit primii termeni tehnici de gro plan, plan american, plan întreg, detaliu…acestea mi-au trezit interesul și m-au făcut să gândesc la viitor. Am participat și am câștigat primele două etape cu maximum de puncte. Juriul era format din mari personalități muzicale și foarte exigente: cântăreţul de operă – baritonul Octav Enigărescu, compozitoarea Camelia Dăscălescu (care apoi mi-a devenit profesor de canto), prezentator poetul Dan Deșliu, iar echipa de realizatori ai TVR – marii profesioniști: regizorul Sorin Grigorescu și redactor Simona Patraulea. Omagiile mele, in memoriam acestor titani ai muzicii…
I.V.: Ce ați făcut după terminarea liceului?
N.M.: Terminasem liceul, urmând să dau la facultate. Tatăl meu voia să dau la Drept, mama mă vedea medic. Nici una, nici alta, mi-am urmat vocația, să studiez muzica… și n-am greșit. Pasiunea mea era să ajung profesor nu artist, prin urmare, la etapa a III-a nu m-am mai prezentat. Am urmat mai întâi Facultatea de muzică la Timișoara apoi Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, la București. În timpul cursurilor universitare, am participat la toate festivalurile studențești, atât în țară cât și peste hotare. Am fost în multe țări dar, nu m-a atras nici o țară ca țara mea! Când am plecat de acasă prima dată, tatăl meu mi-a spus: Ai să pleci în lume și ai să vezi multe lucruri, dar niciodată să nu uiți că loc mai frumos și mai sigur nu vei găsi, ca în țara ta. A fost și va rămâne dezideratul meu în viață. Când am terminat școlile, puteam să rămân ca solistă la Filarmonica din Timișoara iar în urma Festivalului studențesc din 1974, faza pe țară, compozitorul George Grigoriu și regizorul Niki Frunzetti mi-au propus să vin la Teatrul „Constantin Tănase” din București.
Nu-mi plăcea Bucureștiul, voiam să fiu profesor în Corabia mea. Și am fost, opt ani, timp în care am format coruri pe patru voci, de elevi și de cadre didactice, coruri de cameră pentru copii, grupuri folclorice – revenind la ,,dragostea dintâi”, cum se spune, folclorul. Au trecut prin mâna mea multe, multe generații de elevi, la mulți le-am conturat personalitatea sau am format caractere . Pe mulți îi regăsesc astăzi adulți, cu copii și îmi spun: ,,Ce fericiți am fi, doamnă profesoară, să aibă și copiii noștri un profesor exigent și bun ca dumneavoastră” sau: ,,N-am să uit niciodată tema din Simfonia a V-a de L.V. Beethoven” ori ,,Cu câtă pasiune și dragoste ne-ați învățat să cântăm cântecele despre țara noastră”.
Deși v-am spus că nu m-a atras Bucureștiul, aveam să vin în el în 1982, ca profesor la catedra de folclor a Palatului Național al Copiilor (fostul Palat al Pionierilor și Șoimilor Patriei). Ce copii frumoși și talentați, câte rezultate frumoase, ei mă regăsesc prin căile de comunicare ale tehnologiei moderne. Ce cuvinte frumoase îmi adresează, fericiți că ne reîntâlnim și-mi povestesc cu emoții ce amintiri ale copilăriei le-am creat! Toate sunt rezultatul unei pasiuni pentru meseria de profesor. În tot acest timp am avut colaborări cu TVR și Radiodifuziunea Română, la emisiunile de copii sau eu, ca interpret de muzică populară.
I.V.: Când ați fost angajată la Televiziunea Română?
N.M.: Vine timpul când cercul se închide și apogeul meseriei aveam să-l aflu în TVR, în urma unui concurs dat și obținut în 1989, ca redactor principal, apoi ca realizator, producător și prezentator, în cadrul Departamentului Muzică și Divertisment, redacția de Folclor. Fascinantă activitate, ca un microb care, daca intră în tine și pasionat fiind, nu mai scapi – muncă multă, deplasări în toată țara (ce țară frumoasă și bogată avem), o adevărată competiție, deoarece aveam colegi mai vechi în această meserie. M-am străduit să fac lucruri care vor rămâne documente în arhiva TVR. Multor artiști le-am clădit soclul succesului. Cu multă dragoste, le urmăresc evoluția în diferite emisiuni și la diferite evenimente și constat cu mare satisfacție că sfaturile date ca profesor, au dat rezultate.
I.V.: Ce preocupări v-ați găsit după pensionare?
N.M.: Dar timpul trece și vine un moment când profesional, îți închei activitatea. Și la acest moment m-am gândit din timp și în 2004 am înființat Asociația Culturală ,,LA NOI LA ROMÂNI” al cărei președinte fondator sunt și cu care, de fapt, continuu activitatea de promovare, păstrare și valorificare a tradițiilor și culturii tradiționale, de educare a tineretului în spiritul dragostei și respectului pentru valorile morale identitare ale neamului nostru românesc, pentru pământul pe care ne-am născut – România – și care este sacru. Din anul 2019 sunt onorată să fiu membru în Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române, în a cărui revistă ,,Studii și Comunicări”, public diferite materiale despre istoria și cultura atât de bogată a locului unde m-am născut, am crescut și cândva am să mă așez, despre cultura și tradițiile noastre, cu care ne-am identificat în lume, despre folclorul nostru românesc care a căpătat o nouă conotație, nu mai este ceea ce noi am studiat, cercetat și cules până în 1989. Am donat foarte multe cărți Liceului Teoretic A. I. CUZA din Corabia (unde cândva am fost elevă), îmbogățind biblioteca școlii, cu un colectiv de cadre didactice care a dat țării personalități în toate domeniile vieții sociale și politice chiar și care, în acest an, va împlini 103 ani de existență! Folosesc acest prilej pentru a aduce un Omagiu foștilor mei adevărați și minunați dascăli iar profesorilor de astăzi ai Liceului le doresc mult succes în nobila activitate de educare și formare a noilor generații și a duce mai departe faima acestei instituții. Și în memoria strămoșilor, a mamei și a bunicii mele, am trimis cărți la Căminul Cultural din comuna Giuvărăști, județul Olt , pentru înființarea Bibliotecii sătești. Timpul care mai îmi rămâne mi-l petrec la casa părintească, unde mă regăsesc și îmi aștept copiii, să petrecem sărbătorile creștine, așa cum am moștenit de la părinți, căci nimeni nu-i mai fericit și mai ferit de patimi ca acela ce rămâne statornic lângă datini.

Interviu consemnat de Ioan Vasiu / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*