De la început trebuie să precizez că profeții nu sunt prezicători. Ei sunt povestitorii, adică au anunțat ce aud de la Dumnezeu, adică de la “Celula lui Dumnezeu”, care, așa cum scriam în alt eseu, este prima celulă vie apărută în “ciorba” Oceanului primordial, care prin procese chimice s-a transmis din generație în generațiile omului transformându-se în memorie și conștiință. Exemplu, Avram a auzit vocea lui Dumnezeu râzând de idolii Mesopotamiei. Acea voce interioară era, practic, conștiința lui. Care a pus-o pe seama lui Dumnezeu, Cel din afara lui, aflat undeva în imensul cosmos, în haosul organizat al acestuia. Moise a auzit vocea care i-a poruncit să devină eliberatorul israeliților din Egipt și să-i conducă spre Pământul Făgăduinței. Vocea aceea era conștiința și voința, produse ale celulei lui Dumnezeu din oceanul primordial. Vocea aceea venea din interiorul său. Când copiii lui Israel s-au stabilit în Canaan, fiind conduși de regi, vocea Domnului nu a încetat să se audă doar la oamenii simpli, care s-au remarcat și i-au sfidat pe cei puternici care nu respectau legile date de Dumnezeu lui Moise, pe Muntele Sfânt, legi care erau venite din conștiința și memoria (Celula lui Dumnezeu ) lui Moise.
Profeții erau oratori convingători, care foloseau pilde pentru a-și transmite mesajul.. Chiar și regii nu au scăpat de atenția acestora..
Există o oarecare similitudine dintre acei profeți și geniile literaturii universale. Acestea au scris opere nemuritoare folosindu-se de talentul lor și de „Celula lui Dumnezeu”- conștiința, memoria și experiența vieții acumulate în acea „Celula a lui Dumnezeu”, pe care o avem fiecare. Aceasta este memoria acumulatoare de noi și noi cunoștințe.
Oare zicerea lui Martin Luther :„Dacă Dumnezeu nu mă ocolește și nu-mi salvează onoarea, rușine lui.„ ,nu exprimă aceași convingere? Rușinea îi revine sieși, adică propriei conștiințe, aflată în “Celula lui Dumnezeu”.