În secolul al XV-lea, în jurul anului 1450, la Mainz, în Germania, Johanes Gutenberg (1400-1468) a inventat tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care în cursul aceluiași secol s-a răspândit în toată Europa. Între 1450-1455, Gutenberg a editat, în limba latină, în condiții tehnice excepționale, Biblia. Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea informației scrise, propagarea ei în lanț, caracterul multidirecțional al difuzării.
Descoperirea tiparului a impus civilizația vizuală, provocând o schimbare radicală în raporturile dintre emițător și receptor, dintre autor și public. Tiparul a făcut din cultură un bun de consum, o marfă uniformă și repetabilă. Această marfă, care alimentează setea de cunoaștere, nevoia informării rapide și exacte, se materializează în două produse, fără de care este de neimaginat civilizația omului modern: cartea și presa. Tiparul va revoluționa nu numai tehnica editării, ci și modul de gândire și de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor „într-un univers subiectiv de libertate și spontaneitate fără margini”, după cum afirmă Mc Luhan. (Galaxia Gutenberg, Editura Politică, București, 1975, p. 258). Tiparul structurează raporturile dintre oameni, el transformă dialogul dintr-un schimb de păreri într-o marfă portabilă. Cartea a însemnat o creștere extraordinară a vitezei de citire a textului tipărit, o gândire mai rapidă și mai profundă, o posibilitate de adâncire în semnificația textulului prin revenire și meditare asupra lui.
În acest context, se stabilește o anumită relație între receptor și emițător, între public și autor, iar între ei intervine un al treilea personaj, editorul, care facilitează și finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărții. În cazul relației autor-cititor, se poate vorbi despre notorietatea (reală sau falsă) a celui dintâi, autorul fiind cunoscut din cărțile sale, fie din imaginea publică impusă de mijloacele moderne de comunicare, mai ales în cazul unor personalități politice. Singura relație care subzistă este relația textuală. Singur, în fața textului, cititorul comunică cu autorul într-un mod profund, el recepționează în sens pozitiv sau negativ mesajul. Este vorba, deci, despre un dublu proces al comunicării dintre autor și cititor. Dar, în cazul acesta, el (textul) devine obiect industrial – carte sau ziar- fabricat sau produs într-un mare număr de exemplare, intrând într-un proces industrial care-l transferă într-un alt plan al comunicării.
Efectele inventării tiparului au fost benefice pentru întreaga Europă. Ele s-au manifestat, în primul rând, în ritmul rapid al schimbărilor sociale și culturale în țări cum ar fi Germania, Franța, Anglia, dar și Statele Unite ale Americii. Producția de carte a cunoscut, de la un secol la altul, cifre impresionante, iar activitatea editorială s-a profesionalizat, tipograful, editorul devenind activități specifice omului modern.
În același timp, foamea de informație, atât în domeniul cultural, cât și, mai ales, în acela al cotidianului, al actualității, se manifestă în Europa occidentală în ultimii ani ai secolului al XVI-lea și în primii ani ai secolului al XVII-lea. Aceasta a dus, inevitabil, la apariția presei, a primelor periodice.
Este vorba despre așa-numitele fogli d`avvisi (foi de anunțuri) care se vindeau la Veneția contra sumei de un bănuț de argint-gazzetta. Ziarul propriu-zis, în sensul actual al termenului, ceea ce înseamnă periodicitate, continuitate, informație de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, prețuri accesibile, a apărut în Franța la 17 mai 1605 la Anvers, în Țările de Jos. Este vorba despre publicația săptămânală Die Niewe Tidjingles (Noutățile din Anvers), socotită primul periodic din lume. Nu vom face acum un istoric al presei, dar vom preciza că ea va cunoaște o dezvoltare vertiginoasă mai ales în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Datorată și dezvoltării societății industriale, perfecționării căilor de difuzare, progresului învățământului, afirmării spiritului comercial, al concurenței, apariției unui public tot mai avid de noutăți. Este etapa marilor cotidiane, a apariției presei moderne, a agențiilor de presă internaționale, comunicării de masă, când presa devine un organ colectiv, o modalitate modernă de comunicare, adresându-se unui public larg, care nu mai receptează pasiv mesajele și care se constituie într-o opinie publică, instaurându-se astfel o nouă relație între emițător și receptor și canalul de difuzare a informațiilor. Este vorba despre o nouă modalitate de comunicare, comunicarea colectivă, specifică erei electronice. Secolului al XX-lea, când, alături de ziar, care cunoaște o dezvoltare nemaiîntâlnită, se dezvoltă mijloacele moderne de comunicare, radioul și televiziunea (mass-media), când se vor instaura noi relații între oameni, cu consecințe fundamentale atât în plan social, cât și psihologic. „Presa de masă, precizează Bernard Voyenne, reprezintă conversația tuturor cu toți și a fiecăruia cu celălalt”.
În aceste condiții (condițiile erei electronice), în competiția cu marile cuceriri ale audio-vizualului (radio, tv, film, casete, benzi video etc.), cartea (lectura) mai reprezintă (ca pentru Borges) ” o formă a fericirii”?. Nu numai cartea, dar chiar ziarul presupun lectură, deci în competiția cu radioul și televiziunea (care oferă, fără efort din partea receptorului, o extraordinară posibilitate de informare rapidă și diversă, de îmbogățire a cunoașterii), câți oameni mai sunt dispuși pentru a face efortul lecturii?
Cu peste patruzeci de ani în urmă, Robert Escarpit argumenta superioritatea lecturii în comparație cu emisiunea radiofoncă sau TV, în care fluxul verbal ori de imagine se scurge continuu, unidirecțional, fără a putea fi oprit și fără ca debitul să fie controlabil. Lectura e reversibilă și ușor de mânuit. Ea permite revenirea asupra unui paragraf, a unei fraze, să impunem procesului de receptare ritmul dorit, mai lent sau mai rapid, în funcție de natura textului și de scopul propus. Lectura poate fi programată, ea se poate modela după predispoziții, circumstanțe și trebuințe. Argumentele lui Escarpit își pierd astăzi valoarea. Acum putem opri banda de magnetofon sau banda video în orice punct, de a relua o înregistrare de ori de câte ori e nevoie, de a o reproduce cu viteze diferite. Avantajul lecturii pare să se fi estompat. Se pune, totuși, întrebarea: își mai păstrează cartea însușirea de principalul vehicul al scriiturii? Rolul cărții ca suport al transmiterii de mesaje e foarte serios concurat. Aceeași întrebare e valabilă și în cazul presei scrise. În relatarea faptului divers, de actualitate, superioritatea RTV e indiscutabilă. Totuși, ziarul prezintă unele avantaje: ansamblul de informații, comentarii, anunțuri etc. se deplasează odată cu cititorul, care le cuprinde cu privirea deodată, în toate direcțiile. Posibilitatea unei analize mai profunde a evenimentelor prin păstrarea, conservarea lor, ziarul se adaptează mai ușor profilului unor receptori specializați, în timp ce TV se adresează întregii populații. În procurarea divertismentului, rolul lecturii e diminuat. Nevoia de ritm, melodie, zgomot, de continuă ambianță sonoră (resimțită mai ales la tineri) tinde să reducă lectura la un plan secundar.
Relația autor-cititor e mai complexă. Ea presupune o colaborare creatoare a cititorului, care nu e doar un simplu aparat de înregistrare. E vorba despre actul de complicitate la care-l obligă lectura.
Baudelaire numea cititorul „tu, semenul meu, frate”. Una e imaginea unui celebru erou de roman interpretat de un actor în film și alta e imaginea pe care și-o face fiecare cititor (mult mai bogată) despre același personaj. Spectatorii unui film sunt mai influențabili decât cititorii, spiritul lor critic e mai redus. Lectura presupune să știi să citești în dublu sens, atât la propriu, cât, și, mai ales, la figurat, să descoperi sensul unei cărți. Diverse teorii ale receptării subliniază deplasarea accentului de la emițător (autor, operă) la receptor (cititor). Are deci loc o inversare a relației, prin care se stabilește rolul fundamental al cititorului.
Trecerea de la suportul hârie la suportul electronic modifică și modul nostru de gândire. Lectura electronică prezintă un avantaj: ea deschide calea unei comunicări fără bariere, ea e productivă, stimulatoare și flexibilă, deși reprezintă un pericol pentru lectura cărții de hârtie, pentru viitorul ei.
Riscurile lecturii în perspectiva viitorului sunt reale, dar este imposibil ca ea să-și piardă din valoare, să cadă în desuetudine. Cred că vom continua să citim chiar dacă nu vor mai exista cărți. Lectura înseamnă nevoia noastră de a gândi, de a crea.
Ziaristul Neagu Udroiu își intitulează o carte: Gutenberg sau Marconi?, semnul de întrebare sugerând o posibilă opțiune a omului contemporan pentru una din cele două modalități fundamentale de comunicare. El se întreabă, îngrijorat, dacă apariția și dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare, radioul și, mai ales, televiziunea vor însemna, inevitabil, și dispariția presei scrise. Răspunsul său (și al nostru) este optimist: „Deprinderea de a citi și puterea de a raționa abstract n-au fost niciodată mai înalte”. Nici computerul, nici TV nu vor duce la dispariția cărții, lectura va continua să joace un rol fundamental în viața oamenilor. Totul e ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o colaborare complexă pe diverse planuri.
Ion Haineș