Sintagma „prima casă” a intrat în circulaţie agresiv, ca o mare ispravă a guvernanţilor care dau bani din bugetul public ca şi cum ar da din buzunarul lor.
Sigur, înţelesurile sintagmei sunt altele decât cele pe care eu i le-am atribuit, atunci când mi-a venit ideea acestei cărţi. Pentru că prima casă este cea în care fiecare s-a născut, iar dacă aceasta a fost maternitatea, prima casă e tot cea în care ne-am găsit traiul.
Pentru fiecare în parte însă „prima casă” are înţelesuri distincte. Când am demarat proiectul, m-am gândit în primul rând la scriitori, la oameni de cultură în general, fiindcă ei pot să transforme, prin opera lor, prima casă într-o casă care să devină proprietate comună, bun al unei culturi.
Primele case devenite case memoriale vin să mărturisească despre un destin, o biografie care au lăsat urme, care sunt pilduitoare, care pot fi modele existenţiale.
Eu, ca bistriţean, sunt fericit că în spaţiul naşterii mele sunt două case memoriale de referinţă – cea de la Hordou, a lui George Coşbuc, şi cea de la Prislop, a lui Liviu Rebreanu. Casele lui Ion Pop Reteganul (de la Reteag) şi Andrei Mureşeanu, de la Bistriţa, duc cu ele alte mesaje.
În judeţul Mureş, în care am ales să vieţuiesc, nu există nicio casă memorială şi puţine şanse sunt ca să apară degrabă vreuna, poate doar cea în care s-a născut actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, de la Vişinelu, dacă soarta nu-i va fi potrivnică.
Atelierul lui Ion Vlasiu, de la Bistra Mureşului, poate deveni un spaţiu muzeal, ca şi casa în care a locuit din când în când scriitorul Romulus Guga de la Răstoliţa – acestea pot fi spaţii muzeale, dar nicidecum case memoriale.
Şi cum cei mai mulţi scriitori s-au născut în oraşe, locuind în blocuri, nu cred că putem discuta despre apartamente memoriale sau, ca să fim fantezişti, „blocuri memoriale”. Deşi ştiu că la Chişinău există astfel de formule care funcţionează.
În cele mai multe cazuri, „prima casă” a dispărut, în locul ei ridicându-se o alta, mai adaptată nevoilor contemporane, iar prima casă e doar o amintire, un loc al nostalgiilor întreţinute de fotografii sau de memoria sentimentală.
Eu am o „primă casă” în mintea mea. Îi ştiu fiecare colţişor, mă regăsesc în ceea ce mi-a rămas ca o avere de nepreţuit a amintirilor mele.
Şi-atunci, prima casă e de fapt a doua casă, cea în care am copilărit, am
crescut până la anii la care a trebuit să-mi iau lumea în cap, în căutarea unei case. A mea. Prima casă. Prima casă a fost să fie un apartament, amenajat după posibilităţile oferite de cele trei camere, dar şi ţinând cont de nevoile familiale. Mie mi-a rămas „primul birou”, camera în care mi-am adus cărţile, care au căptuşit pereţii cu rafturi înalte, până la tavan.
Dar mereu am visat o casă a mea, una „pe pământ, unde să nu-mi stea nimeni dedesubt, nimeni deasupra.
Acum am casele mele, cea a copilăriei, pe care o visez să devină „casă memorială”, fără ipocrizii şi fără prejudecăţi (sunt cel mai mare poet din istoria localităţii, fiind singurul!”, şi casa în care trăisc, ca să mă pot întoarce în eternitate în prima casă.
Fiindcă am şansa de-a mai avea „prima casă”.
M-am gândit că o astfel de temă poate avea impact publicistic, dar ea poate aduna şi documente, mărturii de istorie literară/culturală. Dacă guvernaţii noştri au gândit programul „prima casă” pentru tineri în primul rând, proiectul meu e mai ales pentru cei venerabili, care au avut şansa să aibă o „primă casă” în termenii istoriei culturii.
Pentru unii „prima casă” e o proiecţie într-un orizont de timp viitor, pentru cei care răspund la această provocare, „prima casă” e în orizontul unui timp trecut!