Interviu-eveniment acordat de Papa Francisc la Rai3: „În imaginarul universal, ceea ce
contează este războiul, vânzarea de arme. Cu un an fără să fabricăm arme am putea oferi hrană și educație gratuite copiilor lumii”
Fabio Fazio îsi începe interviul cu întrebarea: „Sfinte Pãrinte, ați întâlnit mii de oameni și ați ascultat mii de povești de suferință și uneori de durere de nedescris. Cum reusiti să îmbrățișati pe toată lumea și să purtati o povară atât de mare?”
Bună seara și vă mulțumesc pentru această întâlnire. Îmi place foarte mult să fiu în contact cu oamenii. Întrebarea este puțin forțată, dacă dumneavoastra mergeți să vedeți câți oameni suportă zi de zi nedreptăți și lucruri neplăcute și mulți oameni, de exemplu, ca să fiu actual, care în slăbiciunea lor suportă dificultăți familiale, dificultăți economice, tați de familie care văd că salariul nu ajunge la sfârșitul lunii și apoi cu pandemia (și mai mult), cred că nu aș fi sincer dacă aș spune că suport atât de mult. Nu, eu sunt cineva care îndură așa cum îndură toți oamenii. Și nu sunt singur, sunt mulți oameni care mă ajută, toată Biserica, episcopii, angajații de lângă mine, oameni buni și femei bune care mă ajută… de aceea, vă spun adevărul, nu sunt un campion de categorie grea, care suportă lucruri. Eu suport așa cum suportă majoritatea oamenilor.
Despre cei 19 migranți găsiți morți la granița greco-turcă și despre cultura indiferenței
Acesta este un semn al culturii indiferenței. Există o problemă de clasificare; există categorii, pe primul loc și pe locul doi: categoriile de pe primul loc în acest moment, îmi pare rău să spun, sunt războaiele. Oamenii sunt pe locul doi. Gândiți-vă, de exemplu, la Yemen: de cât timp suferă Yemenul din cauza războiului și de cât timp se vorbește despre copiii din Yemen? Un exemplu clar, iar de ani de zile nu a existat nicio soluție la această problemă. Nu vreau să exagerez, mai mult de 7 cu siguranță, dacă nu chiar 10. Există categorii care contează, iar altele se află la sfîrsitul clasamentului: copiii, migranții, săracii, cei care nu au ce mânca. Acestea nu contează, cel puțin nu contează în primul rând, pentru că există oameni care îi iubesc pe acești oameni, care încearcă să îi ajute, dar în imaginarul universal ceea ce contează este războiul, vânzarea de arme. Gândește-te că, dacă nu ai face arme timp de un an, ai putea oferi hrană și educație întregii lumi, în mod gratuit. Dar acest lucru este la urma. Vă gândiți la războaie, iar noi suntem obișnuiți cu asta. Este greu, dar acesta este adevărul. Și războaiele produc ceea ce ați spus: copii care mor de frig sau gândiți-vă la Alan Kurdi pe plajă și la mulți alții pe care nu-i cunoaștem. Dar acestea fac parte din a doua categorie, prima categorie este războiul. Nu vreau să fiu tragic, dar acesta este adevărul. Vedem cum sunt mobilizate economiile și, ceea ce este cel mai important astăzi, războiul: războiul ideologic, războiul de putere, războiul comercial și numeroasele fabrici de armament.
Despre război
Războiul este un nonsens al creației; în Biblie este curios: Dumnezeu creează bărbatul și femeia, mergeți în toată lumea, munciți, faceți copii, stăpâniți pământul. Și, imediat după aceea, un război între frați. Un tip rău împotriva unui tip nevinovat, din invidie; și apoi un război cultural, să zicem, cu turnul Babel… imediat vin războaiele. Există un fel de anti-sens al creației, de aceea războiul este întotdeauna distrugere. De exemplu, a lucra pământul, a avea grijă de copii, a crește o familie, a face ca societatea să se dezvolte: asta înseamnă a construi. A purta un război înseamnă a distruge. Este o mecanică a distrugerii.
Despre Mediterana ca un mare cimitir și respingerea migranților
Ceea ce se face cu migranții este criminal. Suferă atât de mult pentru a ajunge la mare. Există filme despre lagăre, și folosesc acest cuvânt cu seriozitate, lagăre, în Libia, lagăre ale traficanților. Cât de mult suferă în mâinile traficanților cei care vor să scape. Dacă doriți să vedeți aceste filme, acestea se află în secțiunea Migranți și refugiați din cadrul Departamentului pentru Dezvoltare Umană. Ei suferă și apoi riscă să traverseze Mediterana. Apoi, uneori, sunt întorși înapoi, pentru că cineva care, din responsabilitate locală, spune „Nu, nu vin aici”; sunt aceste nave care se învârt căutând un port, se întorc sau mor pe mare. Acest lucru se întâmplă astăzi. Un lucru este adevărat: fiecare țară trebuie să spună câți migranți poate primi; aceasta este o problemă de politică internă care trebuie să fie bine gândită și să spună „pot până la acest număr”. Există Uniunea Europeană, trebuie să ne punem de acord, așa se face echilibrul, în comuniune. Acum există o nedreptate: ei vin în Spania și Italia, cele două țări cele mai apropiate, și nu sunt primiți în altă parte. Migrantul trebuie să fie întotdeauna binevenit, însoțit, promovat și integrat. Binevenit pentru că există o dificultate, apoi însoțit, promovat și integrat în societate. Acest ultim aspect este foarte important. Gândiți-vă la tragedia de la Zaventem, am spus acest lucru de multe ori, băieții care au făcut asta erau belgieni, născuți în Belgia, dar copii de migranți gheto-izati, neintegrați. Ideologiile cresc acolo, foarte mult. Sunt țări care, având în vedere declinul demografic pe care îl înregistrează, mă gândesc la Spania, Italia și altele, au nevoie de oameni. Un migrant integrat ajută țara respectivă. Trebuie să ne gândim în mod inteligent la politica de migrație, o politică continentală. Este responsabilitatea noastră. Faptul că Mediterana este astăzi cel mai mare cimitir din Europa trebuie să ne dea de gândit. Cred că este vorba de realism pur.
Despre privilegii și tentația de a întoarce privirea în altă parte
Trebuie să ne gândim la asta, pentru că cei care s-au născut într-o țară dezvoltată, cu posibilitatea de a face școală, de a merge la universitate, de a munci, trebuie să mulțumească; se întâmplă o psihologie care ne închide: vedem toate aceste lucruri, le vedem. Vedem copii murind, migranți înecându-se, vedem nedreptăți și în propriile noastre țări, dar există întotdeauna o tentație foarte rea de a privi în altă parte, de a nu privi. Cu mass-media vedem totul, dar ne distanțăm și ne uităm în altă parte. Ne plângem un pic, „e o tragedie!”, dar apoi e ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu este suficient să vezi, este necesar să auzi, este necesar să atingi. Aici intervine psihologia indiferenței: „Văd, dar nu mă implic, nu ating și trec mai departe”. Când Isus ne vorbește despre cum ar trebui să ne comportăm cu aproapele nostru, ne spune parabola bunului samaritean; ne vorbește mai întâi de doi oameni buni: un scrib și un doctor în drept, un om care respectă legea, care trece, vede și continuă; un preot, poate un preot bun, trece, vede și continuă. Doar un singur om, un străin, se oprește, atinge și preia controlul. Ne lipsește capacitatea de a atinge mizeria, iar atingerea duce la eroism. Mă gândesc la medicii, asistentele și infirmierele care și-au dat viața în această pandemie: au atins răul și au ales să rămână acolo cu bolnavii. Este minunat, dar dacă nu atingi… Am citit odată un articol foarte frumos, (care spunea) „Atingerea este cel mai deplin, cel mai complet simț, cel care ne pune realitatea în suflet. Când cineva vine la mine pentru consiliere sau spovedanie, îl întreb dacă dă de pomană (și îmi răspunde) „Da, da”; și când îl întreb dacă atunci când dă de pomană atinge mâna persoanei (îmi răspunde) „Ah, nu știu, nu tin minte”; și îl întreb dacă se uită în ochii persoanei sau dacă își întoarce privirea. Să atingă, să se ocupe de celălalt. Dar dacă ne uităm fără să atingem cu mâinile noastre care este durerea oamenilor, nu vom putea găsi niciodată o soluție la această problemă.
Cu privire la urgențele mediului înconjurător
Vedem această realitate cam peste tot, gândiți-vă la Amazonia, la defrișări. Știm ce înseamnă o politică de defrișare: mai puțin oxigen, schimbări climatice, moartea biodiversității, uciderea Pământului Mama. Înseamnă să nu ai acea relație pe care o au acele popoare aborigene, originare, pe care ei o numesc „viața bună”, care nu este o viață bună, ci a trai în armonie cu Terra. Am ascultat cu puțin timp în urmă o melodie frumoasă a lui Roberto Carlos: „Tată, de ce nu mai cântă râul?” „Adevărul, fiule, este că râul nu mai este acolo. L-am consumat’. Aceasta este o dramă. Șeful oamenilor de știință italieni, la o conferință desfășurată aici, la Vatican, în urmă cu câteva luni, a spus: „Nepoata mea, născută acum câteva zile, dacă lucrurile nu se schimbă, va trebui să trăiască într-o lume nelocuită în 30 de ani”.
Sa ne intre bine în minte acest lucru ca trebuie sa avem grija de Madre Terra. Pescarii din San Benedetto del Tronto care au venit la mine, mi-au spus ca au găsit trei milioane de tone de plastic într-un an. Apoi s-au întors la mine și mi-au vorbit despre o cantitate dubla dar s-au organizat și au luat fiecare deșeu din mare pentru a o curata pentru că ei simt că marea este a lor, sînt în sintonie cu Pământul și au avut grijă de el. Aruncarea plasticului în mare este criminală, ucide biodiversitatea, Pământul, totul. A avea grijă de creație este o educație pe care trebuie să o învățăm.
Despre vizita sa la un magazin de muzică
În primul rând, nu m-am dus să cumpăr. Acești oameni de la magazinul de discuri îmi sunt prieteni de ani de zile, au renovat magazinul si m-am dus să-l sfintesc. Mi-s tare dragi prietenii! Era noapte, era întuneric si din intimplare se afla acolo un jurnalist care aștepta un prieten să ia un taxi… de aceea a apărut știrea. Este adevărat că ascult muzică, îmi plac clasicii foarte mult.
Îmi place si tangoul! Dar un porteño care nu dansează tango nu este un porteño.
Despre agresiunea socială
Problema agresiunii sociale este una pe care psihologii și sociologii au studiat-o bine. Și din acest motiv nu voi spune niciun cuvânt, pentru că ei sunt cei care știu să explice bine. Voi sublinia doar un singur lucru: cum a crescut numărul sinuciderilor în rândul tinerilor. Ce înseamnă asta? Există o agresiune care izbucnește, gândiți-vă la bullying-ul din școală. Când iei un băiat sau o fată și îi dai, ca să-l distrugi. Aceasta este o agresiune ascunsă. Această agresivitate este o problemă socială, nu este doar agresivitatea unei persoane bolnave, ci din punct de vedere social bullying-ul este o problemă care se dă, și cum se dă. Această agresiune a noastră trebuie să fie educată. Agresivitatea nu este un lucru negativ în sine, pentru că trebuie să fim agresivi pentru a domina natura, pentru a merge mai departe, pentru a construi, există o agresivitate pozitivă, să spunem. Dar există o agresivitate distructivă care începe cu ceva foarte putin, dar vreau să o menționez aici: începe cu limba, cu vorbăria, cu bârfa. Dar discuțiile, în familii, în cartiere, distrug. Un nunțiu apostolic a făcut un studiu de pălăvrăgeală, unul foarte bun, iar pe copertă amprenta arată așa: o amprentă și cineva care, ca un fir de ață, o întinde pentru a o distruge. Aceasta este o discuție. Distruge identitatea. Conversația nu se poartă doar între conducători, ci și între familii. De aceea aș dori să vă sfătuiesc, pentru a nu ne distruge: fără bîrfe, baliverne. Dacă ai ceva împotriva cuiva ori o înghiti tu însuți ori te duci la el și i-o spui în față, fii curajos, curajoasa.Dar nu, este un lucru placut să trăncănești despre alții si asta distruge. Sună ca o predică dar este o realitate: asa încep războaiele și diviziunile.
Despre relația dintre părinți și copii
Întotdeauna spun un singur cuvânt despre relația dintre părinți și copii: apropiere. Apropierea de copii. Când cuplurile tinere se confesează sau când vorbesc cu ele, pun întotdeauna o întrebare: „Vă jucați cu copiii voștri?”.
Acea gratuitate a tatălui și a mamei cu copilul. Uneori aud răspunsuri dureroase: „Dar, Parinte, când plec de acasă la muncă, ei dorm, iar când mă întorc seara, ei dorm din nou”. Societatea crudă este cea care se detașează de copiii săi. Dar gratuitatea cu proprii copii: să te joci cu copiii și să nu te sperii de copii, de ceea ce spun, de ipoteze, sau chiar și atunci când un copil, deja mai mare, un adolescent, greșește cu ceva mai grav, să-i fii aproape, să-i vorbești ca un tată, ca o mamă. Apropierea. Părinții care nu sunt apropiați de copiii lor si care pentru a-i liniști, le spun „Ia cheia de la mașină, du-te”, nu sunt buni pentru ei.
Părinții trebuie să fie, dacă pot spune așa, aproape complici cu copiii lor. Acea complicitate părintească care permite ca tații și fiii să crească împreună. Și asta este foarte frumos.
Referitor la fraza spusă într-o ocazie: „Un om nu poate privi de sus un alt om decât atunci când îl ajută să se ridice”
Este adevărat. În societate, vedem cât de des oamenii îi privesc pe alții de sus pentru a-i domina, pentru a-i supune, și nu pentru a-i ajuta să se ridice. Gândiți-vă – este o poveste tristă, dar cotidiană – la acei angajați care sunt nevoiți să plătească cu trupul pentru stabilitatea locului de muncă, pentru că șeful lor îi privește cu dispreț, dar pentru a-i domina. Este un exemplu de zi cu zi, dar cu adevărat un exemplu de zi cu zi. În schimb, acest gest este permis doar pentru a face acest lucru: nu pot să privesc de sus pe altcineva decât cu riscul de a cădea și eu, pentru a face un gest nobil: ridică-te frate, ridică-te soră. Alte priviri de sus nu sunt permise, niciodată, pentru că ar fi priviri de dominare, iar acest lucru nu este bun.
Despre rău și iertare
Dumnezeu ne-a făcut buni dar liberi. Iar această libertate este cea care este capabilă să facă rău. Această libertate este capabilă să facă atât de mult bine, dar și atât de mult rău. Suntem liberi, nu-i așa? În mitul Creației se spune: „Nu faceți asta, pentru că se va întâmpla asta. Și ai făcut asta, și te îmbolnăvești”. Și cum [Dumnezeu] ne-a făcut liberi, suntem stăpâni pe deciziile noastre și pe deciziile greșite. Aceasta este libertatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
Voi spune ceva care poate va șoca pe cineva, dar voi spune adevărul: capacitatea de a fi iertat este un drept al omului. Cu toții avem dreptul să fim iertați dacă ne cerem iertare. Este un drept care izvorăște tocmai din natura lui Dumnezeu și a fost dat ca moștenire oamenilor. Am uitat că cineva care cere iertare are dreptul să fie iertat. Ai făcut ceva, plătești pentru asta. Nu! Ai dreptul să fii iertat, iar dacă ai vreo datorie cu societatea, aranjează să o plătești, dar cu iertare. Tatăl fiului risipitor aștepta ca fiul său să-l ierte, iar fiul avea dreptul să fie iertat, dar nu știa, așa că se îndoia atât de mult. Anul trecut niște băieți au făcut o operă despre fiul risipitor cu muzică pop, frumoasă, iar ultimul act a fost despre momentul în care fiul risipitor se hotărăște să se întoarcă acasă. Și îi spune unui prieten: „Știi, mi-e teamă că tata nu va vrea sa ma vada și, de asemenea, că va suna poliția și mă va trimite la închisoare, mi-e teamă”. Iar prietenul lui îl sfătuiește: „Trimite o scrisoare tatălui tau spune-i: am greșit, aș vrea să te vad, aș vrea să-ți cer iertare, dar mi-e teamă să mă apropii. Te rog, dacă ești dispus să mă primești, să mă ierți, pune o batistă albă într-o fereastră a casei”. Aceasta este scrisoarea pe care o trimite tatălui său, iar apoi munca se termină când fiul se întoarce acasă și, când o ia pe poteca care merge direct în casă, se uită la casă și casa este plină de batiste albe peste tot. Un simbol al iertării lui Dumnezeu, o iertare pe care am moștenit-o. Și nu numai să ierți și să fii iertat, ci și dreptul omului de a fi iertat. Acest lucru este important, să nu uităm.
Despre suferința inexplicabilă a celor nevinovați
Este adevărat, Dumnezeu ne dă libertate, iar atâtea rele vin tocmai pentru că omul și-a pierdut capacitatea de a respecta regulile, a schimbat natura, a schimbat atâtea lucruri, dar și din cauza propriilor slăbiciuni umane. Și Dumnezeu lasă să continue așa. Pentru mine, o întrebare la care nu am reușit niciodată să răspund și care uneori mă șochează puțin este: „De ce suferă copiii? De ce suferă copiii?”. Nu găsesc nicio explicație pentru acest lucru. Am credință, încerc să-L iubesc pe Dumnezeu, care este tatăl meu, dar mă întreb: „Dar de ce suferă copiii?”. Și nu există niciun răspuns. El este puternic, da, omnipotent în iubire. În schimb, ura, distrugerea, sunt în mâinile altuia care a semănat Răul în lume din invidie. Dar Domnul respectă până la capăt, însoțește mereu, respectă. Și apoi și-a lăsat fiul să moară așa și l-a lăsat să plece. Este un exemplu de cum este Dumnezeu: nu este crud, este un mister pe care poate nu-l înțelegem bine, dar în relația lui Dumnezeu Tatăl cu fiul său putem vedea bine ce este în inima lui Dumnezeu când se întâmplă aceste lucruri. Dumnezeu este puternic, este atotputernic, în iubire. Cu lucrurile greșite există o curiozitate care s-a întors mereu la mine: nu vorbești cu Răul. Dialogul cu Răul este periculos. Și mulți oameni se duc, încearcă să dialogheze cu Răul – și eu m-am aflat de multe ori în această situație – dar mă întreb de ce, un dialog cu Răul, este un lucru rău. Isus nu a dialogat niciodată cu Diavolul, niciodată, niciodată! Și când a trebuit să răspundă, în deșert, i-a răspuns cu răspunsul lui Dumnezeu, în trei situații din Biblie, dar nu l-a lăsat să intre, nu l-a alungat, nu i-a răspuns cu Biblia. Dar dialogul cu Răul nu este bun, acest lucru este valabil pentru toate ispitele. Și când îți vine această ispită, „de ce suferă copiii?”, nu găsesc decât o singură cale: să suferi cu ei. Iar Dostoievski a fost pentru mine un mare maestru în acest sens.
Despre prioritățile guvernanților Terrei
Sunt mulți oameni cu care vorbesc și care au multe idealuri, unul dintre ultimii șefi de stat pe care l-am întâlnit a fost o minune cum gîndea [avea aceleasi prioritati ca ale mele], dar apoi există influențe politice și sociale, chiar și în politica mondială care opresc bunele intenții și atunci trebuie să negociezi mult. Oricum, am găsit o mulțime de oameni care cred si ei că ar trebui să ne schimbăm. Dar în Fratelli tutti, în primul capitol, am vrut să mă concentrez pe umbre, pe ceea ce sunt umbrele acestei societăți astăzi. Și aici cred că am descris cele mai multe dintre ele, acestea sunt bolile sociale de astăzi. Atât de mulți oameni, atât de mulți conducători care sunt buni, care au intenții bune, dar de multe ori nu sunt liberi în fața acestei presiuni a umbrelor care sunt prezente cultural în lumea de astăzi. Cred că, citind acest capitol, vom putea înțelege de ce există de multe ori, atâta impotență politică.
În ceea ce privește viitorul și aspectele critice ale Bisericii
Îmi imaginez Biserica viitorului așa cum și-a imaginat-o Sfântul Paul al VI-lea după Conciliu, cu îndemnul apostolic Evangelii Nuntiandi. Apoi am făcut o alta, care se numește Evangelii Gaudium, dar nu este atât de originală, ci este un plagiat din Evangelii Nuntiandi. Am încercat doar să arăt calea Bisericii spre viitor: o Biserică în pelerinaj. Iar astăzi, cel mai mare rău al Bisericii, cel mai mare rău, este mondenitatea spirituală. O biserică lumească. Un mare teolog, cardinalul de Lubac, a spus că mondenitatea spirituală este cel mai mare rău care i se poate întâmpla Bisericii, chiar mai rău decât răul papilor libertini. Și mai rău, spune el, și mai rău. Iar această mondenitate spirituală din interiorul Bisericii generează un lucru urât, clericalismul, care este o pervertire a Bisericii. Clericalismul care există în rigiditate, iar sub orice fel de rigiditate există putreziciune, întotdeauna. Acestea sunt lucrurile rele care se întâmplă astăzi în Biserică, mondenitatea duhovnicească care creează acest clericalism și care duce la poziții rigide, ideologic rigide, iar ideologia ia locul Evangheliei. Despre atitudinile pastorale voi menționa doar două, care sunt vechi: pelagianismul și gnosticismul. Pelagianismul înseamnă să crezi că prin propriile mele forțe pot merge înainte. Nu, Biserica merge înainte cu puterea lui Dumnezeu, cu mila lui Dumnezeu și cu puterea Duhului Sfânt. Iar gnosticismul, misticismul, fără Dumnezeu, această spiritualitate goală… nu, fără trupul lui Hristos nu este posibilă înțelegerea, fără trupul lui Hristos nu este posibilă răscumpărarea. Trebuie să ne întoarcem din nou la centru: „Cuvântul S-a făcut trup”.
În acest scandal al crucii, al Cuvântului făcut trup, se află viitorul Bisericii.
Despre rugăciune
Rugăciunea este ceea ce face un copil atunci când se simte limitat, neputincios, [spune] „tati, mami”. Acesta este primul strigăt de rugăciune. Dar dacă nu crezi că ai un tată, că ai o mamă lângă tine, nu știi cum să strigi, nu știi cum să ceri. Și a ne ruga înseamnă să ne privim limitele, nevoile, păcatele și să spunem: „Tata, uită-te la mine. Privirea ta mă purifică, îmi dă putere”. A te ruga înseamnă a intra cu forța, dincolo de limite, dincolo de orizont, iar pentru noi creștinii să ne rugăm înseamnă să ne întâlnim cu „tata”, ca „Pavel”. Acest cuvânt nu este inventat de mine. Sfântul Pavel spune că Dumnezeu este tată, iar noi spunem „tată”, nu tată. Și când te obișnuiești să-i spui lui Dumnezeu „tată” înseamnă că faci bine, pe calea religiei, dar dacă crezi că Dumnezeu este cel care te va anihila în Iad, dacă crezi că lui Dumnezeu nu-i pasă despre viața ta, lui nu-i pasă, religia ta va fi superstiție. A mă ruga înseamnă a privi, din nevoile mele, din micimea mea, așa cum fac copiii când spun „tată”. Este un lucru interesant: copiii, în dezvoltarea lor psihologică, trec prin ceea ce se numește “vârsta întrebarilor”. De ce se trezesc, văd viața și nu înțeleg și spun: „Tată, de ce? Tată, de ce?”. Dar dacă ne uităm atent, copilul nu așteaptă răspunsul tatălui, când tatăl începe să-i răspundă ci trece la o altă întrebare. Ceea ce își dorește copilul este ca privirea tatălui să fie asupra lui. Indiferent de explicație, contează doar că tata sa se uită la el, sa il bage de seama și asta îi dă încredere. Rugăciunea este putin din toate acestea.
Întrebat dacă are prieteni
Da, am prieteni care mă ajută, îmi cunosc viața de om normal, nu că aș fi normal, nu. Am anomaliile mele, eh, dar ca un om obișnuit care are prieteni și îmi place să fiu cu prietenii mei uneori, să le spun lucrurile mele, să le ascult pe ale lor, dar am nevoie de prieteni. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu m-am dus să locuiesc în apartamentul papal, pentru că papii care au fost acolo înainte au fost sfinți, iar eu nu sunt bine, nu sunt atât de sfânt. Am nevoie de relații umane, de aceea locuiesc în acest hotel din Santa Marta, unde găsești oameni care vorbesc cu toată lumea, găsești prieteni. E o viață mai ușoară pentru mine, nu am chef să o fac pe cealaltă, nu am putere, iar prieteniile îmi dau putere. Dimpotrivă, am nevoie de prieteni, sunt puțini, dar adevărați.
Despre cum își imagina viitorul în copilărie
O să vă spun ceva care o să vă șocheze, primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să fiu măcelar. Pentru că atunci când mergeam cu bunica sau cu mama la cumpărături la târgul de acolo, vedeam că măcelarul avea un sort mare si un buzunar mare la briu unde isi punea banii, da? Odată i-am spus „Mi-ar plăcea să mă fac măcelar”, „Dar de ce?”, „Eh, din cauza banilor, atâția bani are, nu?”. Dar puteți înțelege rădăcinile genoveze pe care le am din partea mamei mele. Genovezii sunt puțin cam atașați de bani. Și piemontezii, dar și ei simulează mai mult. Asta… când eram copil. Apoi a venit chimia, mi-a plăcut atât de mult, am făcut chimie, am lucrat în laborator și atunci am început medicina. Mă pregăteam să intru la facultatea de medicină când la 19 ani a venit vocația și am intrat la seminar. Dar chimia a fost ceva care m-a sedus foarte mult, studiul chimiei, apoi am mers la medicină și în cele din urmă aici.
Referitor la faptul că nu a mai văzut televizor din 16 iulie 1990
Domnul a fost cel care mi-a mișcat inima, iar a doua zi, în ziua Sfintei Fecioare Maria de la Muntele Carmel, am simțit că trebuie să fac acest lucru. Am urmărit doar evenimente, punerea în posesie a președinților, un accident de avion, Turnurile Gemene… dar doar aceste lucruri, punct și de la capăt, și nimic mai mult. Da, nu mă uit la televizor, nu pentru că îl condamn, ci este o decizie pe care am luat-o în fața Domnului când El mi-a cerut-o, dar vreau să subliniez un lucru pe care l-ați menționat, simțul umorului, vă rog, este un medicament. În exortația apostolică Gaudete et Exsultate despre sfințenie există nota de subsol 101. Căutați, există rugăciunea Sfântului Tomas More despre simțul umorului. Mă rog de peste patruzeci de ani. Este o rugăciune pe care trebuie să o rostești mult, îți face foarte bine. Un simț al umorului care te face să relativizezi lucrurile și care îți dă și o mare bucurie, te face să fii vesel. Asta face atât de mult bine, face atât de mult bine!
Ultimele sale cuvinte către public
Mă pot gândi la un singur lucru, dar îl voi spune la sfârșit. Multumesc răbdării cu care m-ați ascultat. Rugați-vă pentru mine, am nevoie, iar dacă vreunul dintre voi nu se roagă pentru că nu crede, nu știe sau nu poate, atunci măcar să-mi trimită gânduri bune, unde pozitive. Am nevoie de apropierea oamenilor. Vă mulțumesc. Înainte să-mi iau rămas bun, îmi amintesc o scenă dintr-un film de după război care mi-a făcut atât de mult bine… Ca să încheiem dialogul, cred că era Vittorio De Sica cel care juca rolul unuia care citea în palma: „mulțumesc 100 de lire”, eu zic „100 de rugăciuni”, 100 de lire, 100 de rugăciuni”. Mulțumesc.
Roma, 6 februarie 2022
Julia-Sandra Vîrsta / UZPR
Sursa: Rai3-Fabio Fazio
www.raiplay.it
https://drive.google.com/file/d/1GFYoloYtlC-2IygE8qks4T8nYczgEZ_b/view