Cunoscută și în România de prin 2001, când i-a apărut romanul „Călătoria oamenilor Cărții” (tradus și prefațat de Constantin Geambașu), scriitoarea poloneză OLGA TOKARCZUK, prozatoare tradusă în peste douăzeci de țări, este laureată a Premiului Nobel (2018), motivată fiind de juriul de la Stokholm pentru „imaginația narativă, care, cu pasiune enciclopedică, reprezintă traversarea granițelor drept formă de viață”.
Dedicându-i acest eseu de sine stătător, în ideea unei mai bune cunoașteri a universului artistic, criticul literar băimărean DELIA MUNTEANU realizează, de fapt, primul studiu mai de amploare în spațiul cultural românesc, dincolo de interviurile realizate cu prozatoarea și de cronicile și recenziile prilejuite de apariția cărților traduse la noi. Este „o perspectivă la cald asupra creațiilor sale – precizează autoarea – influențată și de vibrația afectivă și intelectuală produsă de lectura lor în acest moment al devenirii mele.”
Impresionată estetic și cultural de scrierile prozatoarei, în care a găsit „emoții, convingeri, adevăruri personale, back-ground-ul cultural etc.”, în general o memorabilă „condiție de om”, criticul Delia Munteanu identifică la Olga Tokarczuk acea „singularitate a toposului înfățișat” amprentat de o specificitate spațio-culturală, de regăsit într-o operă cu deschideri general-umane, adică pentru oamenii din totdeauna și de pretutindeni (raporturile omului cu timpul, în relația decizie/predestinare, evoluția rolurilor în societate, de la tiparele tradiționale la ipostazele moderne, granițele „reale” ori „inventate”, atitudinea față de putere reflectată de ideologii, mass-media etc., relațiile interumane, nelipsind aspecte privind minoritățile, feminismul, discriminarea, ideea de alteritate, neo-nomadismul, dragostea…).
Toate acestea sunt aspecte de viață pe care prozatoarea „le revizitează din unghiuri diferite (etic, poetic, filosofic, mitologic, psihologic), incomode câteodată, îmbrăcându-le în scheme narative complexe și originale”. Într-o asemenea concepție artistică, „scrisul” reprezintă pentru Olga Tokarczuk nu atât o „relaxare” ori „divertisment” cât „un act responsabil”, cu mai generale semnificații umanitare. Scriitoarea a mărturisit că i se întâmplă uneori să observe lucruri pe care nu reușește să le rețină artistic, ceea ce este echivalent cu o „condamnare la nonexistență”. Libertatea de exprimare de care se folosesc unele societăți le face „mult mai puternice și cred că așa se explică puterea politică și economică mai mare a acelor națiuni”. Ceea ce se întâmplă, de fapt, și cu Omul în general, care exprimându-se în deplină libertate de conștiință și spirit devine „mai profund, mai puternic”. De aici vine și „forța literaturii” – crede scriitoarea – , universul artistic al prozei sale punând în evidență oameni în confruntare cu propriul destin, provocări de varii feluri, atitudini și comportamente, evocate cu atâta pregnanță de laureata „nobelistă” care declara în interviul luat de Silvia Dumitrache în 2013 că „sensibilitatea central-europeană este mai întunecată și mai melancolică”.
Olga Tokarczuk (n. 29 ianuarie 1962, Suleców, Voievodatul Lubusz din vestul Poloniei) provine dintr-o familie de profesori, obligată să se mute din estul țării în vest, după reconfigurarea postbelică a hărții Europei Centrale. Și-a petrecut copilăria și a făcut primele clase la Klenica, în voievodatul amintit, apoi și-a urmat părinții la Kietrz-Opole, în Silezia Superioară, regiune învecinată cu Cehia. Și-a făcut studiile universitare la Universitatea din Varșovia și, după obținerea masteratului, s-a angajat pentru trei ani ca terapeut la o clinică de boli mintale din Walbrzych. După o vreme petrecută în Anglia, s-a stabilit în 1998 în satul Ktajanów, de lângă Nowa Ruda, înființând editura „Ruta”. A debutat cu proză la 17 ani într-o publicație din Varșovia, dar va semna și grupaje de poezii. Epicul va constitui însă atracția creatoare care o va consacra, beneficiind de burse de creație în USA, Olanda, Germania. A coordonat ateliere de scriere creativă la universitățile din Opole și Cracovia, inițiind și unele Festivaluri de Literatură (Proză scurtă). Membră a Uniunii Scriitorilor Polonezi din 1994, este deținătoarea mai multor premii naționale și internaționale. Din 2019 ființează la Wroklaw Fundația „Olga Tokarczuk”.
La 41 de ani, Olga Tokarczukdevine cunoscută la noi prin traducerea în 2001 a romanului „Călătoria oamenilor Cărții” (1993), cu teme ce se vor regăsi în ulterioarele scrieri (călătoria, relația omului cu istoria, timpul și semenii, atitudinea față de divinitate, mitologie, dragoste, moarte etc.), dimpreună cu aspecte mai marginale, neliniare și livrești, față de cursul epic al operelor (așa-numitul roman sylwa, ca „o colecție de narațiuni disparate” / povești de viață, cum le zice prozatoarea). Din toate operele, cu astfel de povești interesante de viață, însă, observă și dna Delia Munteanu, transpar „convingeri privind rostul literaturii și puterea cuvântului scris.”
În cele 78 de pagini ale eseului în limba română, autoarea ne prezintă bogăția de aspecte, teme, idei ale acestui univers prozastic, în secvențe rezumativ-eseistice precum: În căutarea Cuvântului (15-28 pp.), Exerciții de libertate pe o tablă de joc (29-39 pp.), Călătoresc, deci exist (40-45 pp.), Ca să poată veni vara, iarna trebuie povestită (46-52 pp.), „Clipești și deja e întuneric” (53-60 pp.), Despre nevoia și teama de Celălalt (61-77 pp.).
Acest din urmă eseu, precum șiacela care merge pe o parafrazare a unui dicton cartezian, ne-au reținut în mod deosebit atenția. Călătoria este, după
cum am amintit deja, o temă fundamentală în proza polonezei Olga Tokarczuk, legată organic de propria-i viață, decurgând așadar dintr-un destin existențial marcat în mod itinerant, temă „generoasă”, cu largi „deschideri”, care vorbește de la sine nu de omul sedentarizat într-un anume topos, ci de omul supus Istoriei, care îl „dezrădăcinează” uneori în mod dureros, sădindu-i în suflet nostalgii pentru întreaga viață. Omul din proza Olgăi Tokarczuk nu poate „boicota” Istoria, neluând-o în seamă și retrăgându-se într-un areal spațio-temporal securizant, ca să ne folosim de o idee a lui Lucian Blaga de filosofie a culturii, ci o înfruntă de-a dreptul, de unde și această „temă”, a nomadismului, parțial sau general, impus unor comunități, popoare, națiuni… „Nu contează încotro ne îndreptăm – scrie Delia Munteanu pe marginea romanului „Rătăcitorii”, rezumând în chip memorabil problematica și deopotrivă sensibilitatea aparte și crezul artistic singular al prozatoarei- , important e să ne mișcăm, să ne simțim liberi”. Într-o mărturisire făcută intervievatorului Mircea Laslo („Echinox”, 2 mai 2013), Olga Tokarczuk evoca o călătorie la Moscova împreună cu un polonez expert în filozofia religiilor, în care a aflat că în metroul moscovit mai circulă și azi „rătăcitori”, dar nu din acei fugari/ nomazi de odinioară, din calea persecuțiilor țariste și religioase, ci adepți sectari din zilele noastre care privesc imobilitatea, sedentarismul, dependența de rădăcini drept forme de „încorsetare fizică și spirituală, de încremenire în etichete, reguli, roluri, frustrări, neliniști”. Călătoria, ca temă mai generală, reprezintă așadar „singura modalitate de eliberare, inclusiv din împietrirea definitivă: moartea.” Un crez „superb formulat” de o protagonistă, Annușka, în secvența «Ce spunea pribeaga înfofolită», care îndemna la „fugă” ca la o „scăpare”: „Cel care conduce lumea nu are putere asupra mișcării și știe că trupul nostru în mișcare este sacru, numai atunci când te miști poți scăpa din ghearele lui…” Oprirea „pe loc” este „încremenire”, și omul oprit va fi supus unui martiraj ritualic ce amintește de jertfa christică: „va fi împuns ca o insectă într-un insectar, inima îi va fi străpunsă de un ac de lemn, mâinile și picioarele vor fi găurite și bătute în prag și în grindă”… Sublimă, într-adevăr, această secvență tematică din romanul Rătăcitorii (2008, trad. rom. în 2012), care ne-a emoționat adânc, clarificându-ne asupra complexității și profunzimii unei prozatoare încununată cu premiul suprem de Academia suedeză.
Cât privește „nevoia și teama de Celălalt”, – cum noi înșine am scris câteva dicționare monografice structurate pe această temă filosofică a alterității, care în cultura euro-atlantică este atât de prezentă atât în plan artistic cât și teoretic, ideologic etc., – dna Delia Munteanu comentează mai întâi asemănări naratologice între romanele „Poată-ți plugul peste oasele morților” și „Ultimele povestiri” (2018), pe seama unor destine marginale dar memorabile. Adresându-se autorităților pentru o crimă comisă de vecin (împușcarea unui mistreț), fosta ingineră de poduri Janina Duszejko, care fusese detașată o vreme în Siria și Libia, primește un răspuns net: „E prea mult. Nu se poate să aveți chiar atâtea așteptări!” Aceeași atitudine inerțială și confortabilă și la preotul care apreciază descinderile cinegetice, pe „dragii noștri vânători!” Atitudinea față de animale o amintește, în subsidiar, dar și în corolar, pe aceea față de „bătrâni”, de „emigranți”. Prezența Celuilalt, scrie prozatoarea undeva, „te destabilizează și te tulbură”, „începe să te irite nu neapărat pentru că se comportă enervant, ci pentru că pur și simplu există”… De unde și atâtea referințe și aluzii la ideologia comunistă (ori, în general, totalitară), la consecințele uniformizării forțate, ale spălării creierelor, în societățile fals democratice. Emoționant este episodul pregătirii pentru priveghi al unui „prădător” pe nume Talpă Lată sau cel al cabinetului dentar neautorizat din romanul „Lucrurile mari în lucrurile mici”, evocări în registru „horror &cartoon”, observă eseista. O altă categorie este aceea a „hăituitorilor”, pe care protagonista îi cunoaște foarte bine și de aceea e greu să se lase manipulată… Finalmente, romanul „Poartă-ți plugul peste oasele morților” este considerat „printre cărțile de prim raft ale începutului de secol XXI”.
Desigur, opera Olgăi Tokarczuk este mult mai amplă și atunci când ea va deveni un bun cultural ușor frecventabil și în cultura română, vor fi posibile și alte abordări, în cazul de față îmbogățiri, cu noi comentarii, idei, reașezări tematice și valorice.
Meritul eseului româno-englez al doamnei Delia Munteanu este unul indiscutabil, cursiv redactat, cu observații pertinente și de bun gust, relevând liniile de forță naratologică și reușind astfel a ne face o imagine cât mai cuprinzătoare asupra unui univers prozastic de rezonanță europeană și nu numai.
Domnia sa ne prezintă bogata operă a unei prozatoare de autentică vocație și de mare actualitate, atrăgându-ne atenția asupra unuia din cei mai de seamă scriitori din spațiul central-european, omologat de altfel în rândul laureaților Premiului Nobel pentru Literatură, încă din 2018.
Zenovie Cârlugea