default-logo

O reeditare amintind de Revoluția Marelui Pandur: „Umbra slugerului Theodor”, de Ilie Sălceanu (1946-2014), prozator și publicist sătmărean  

  1. În vara lui 1967, absolvent al primului an de studiu la liceul din Balș (Olt), am participat la o excursie organizată de școală, prilej cu care am vizitat preț de câteva ore insula Ada Kaleh (iar de acolo, mai departe, spre Brașov și, prin Oituz, către mănăstirile bucovinene, Rădăuți și Iași etc). Nu de puține ori mi-a revenit în minte, cu varii ocazii, impresia puternică pe care mi-a lăsat-o în suflet ostrovul din apele Dunării, la țărmul căreia se legănau și alte ambarcațiuni, unele străine, plimbarea pe străduța cu tarabe pline cu tot felul de dulciuri specifice acestui colț de Orient (rămas ca un avanpost solitar după afirmarea națiunilor din Balcani), precum și plimbarea spre miază-zi, printr-un loc înierbat cu smochini, până aproape de moscheea cu minaretul înțepând cerul vălătucit de nouri.

Pe atunci eu nu știam (organizatorii probabil da!) că destinul Ada Kaleh-ului / Insula Fortăreață / Insula Carolina sau Insula Orșova Nouă,situată la circa 3 km în aval de Orșova, măsurând cca 1,7 km lungime și cca 500 m lățime, populată de cca 600 de turci – cu fortificațiile ei de tip Vauban făcute de austrieci în sec al XVII-lea pentru a se apăra de Imperiul Otoman, în general rămânând mereu prilej de dispută între cele două imperii (devenind teritoriu românesc abia în 24 iulie 1923, potrivit Tratatului de Pace cu Turcia) – avea să fie pecetluit prin colaborarea „frățească” a statului nostru cu Yugoslavia „vecină și prietenă” întru construirea hidrocentralei de la Porțile de Fier, în lacul de acumulare al căreia, în doar trei ani, insula avea să dispară sub apele Dunării, cu istoria-i străveche și legendele ei cu tot (1970).

Era pentru prima și ultima dată când am cunoscut, la fața locului, insula cu freamătul ei aparte, cu lumea pestriță învăluită parcă în aburii micilor terase cam înghesuite oferind cafea, dulciuri și sucuri, dar nu numai astfel de delicatese ci și bijuterii, tutun oriental, parfumuri etc., al căror gust persistă încă în amintirea mea. Trecând, apoi, mult mai târziu, însoțind, la rândul meu, în excursii estivale, grupuri de elevi spre Băile Herculane sau Munții Semenicului, o căutam cu privirea în apele line nivelând un imens luciu de oglindă, bănuind că faimosul ostrov se află acolo, în adâncurile fluviului, cu toată istoria și fascinu-i exotic.Deși multe vestigii au fost transferate, înainte de scufundare, pe Șimian, ostrovul din aval, asemenea unor relicve de sit într-un loc cu totul abandonat de tradiția turismului dunărean, în care, iată, Timpul lucreazăspornic, în numele risipirii și nimicirii… Am fost, altfel zis, ultimii contemporani ai celebrului colț de lume, de la confluența a două lumi, Orientul și Occidentul, un fel de poartă de intrare către lumea balcanică („Turcia Orientului”),de care se minuna, tocmai pentru că nu știa aproape nimic, călătorul francez al lui Alecsandri, venit pe Dunăre și debarcat la Galați, în prima jumătate a secolului al XIX-lea  (Balta Albă, 1846).

  1. Un valoros fiu al Mehedințiului, istoric, prozator și gazetar, stabilit la SatuMare, este regretatul ILIE SĂLCEANU (29 august 1946, Orşova, Mehedinţi -16 februarie 2014, Satu Mare), autor al unor cercetări arheologice doctorale privind Civilizația Sălcuța IV din zona Carei și Herculane II-III (2008), dar și Fenomenul Svinița, în structurarea lui arhaică de civilizație sârbă „venită din centrul Balcanilor în urmă cu 900 de ani” (2012).

A condus săptămânale și cotidiene la Satu Mare și Baia Mare: „Solstițiu” (1990-1993), „Informaţia Zilei” – Satu Mare și „Informaţia Zilei de Maramureş” (1993-2014).Autor de nuvele și povestiri (a debutat în „Steaua”, în 1976), Ilie Sălceanu este autorul a cinci romane în care valorifică, într-o împletire admirabilă ce dă întâietate literaturizării față de canavaua istorică a datelor, tot ceea ce au mai autentic și specific locurile de pe decindea Dunării, de la ecourile unor evenimente istorice, la oameni și întâmplări, fapte și legende, mentalități și comportamente, toate reînviind artisticește o lume mai de mult sau mai recent pierdută, dar cu aceeași savoare a localismului pitoresc, cu aceeași frazare arborescentă învăluind deopotrivă adevăruri și enigme, totul mărturisind o atracție abisală a sângelui ce face ca toată lumea aceasta imaginar-reconstituită să devină autentică, reală, plină de freamăt, în registre reale și imaginar-artistice. Însuși romancierul era conștient că „unde scriptele tac, scriitorul plăsmuiește, asta e menirea lui, ca povestirea să ridice o punte între adevăr și închipuire”. Mărturisirea, de regăsit în trilogia sa dedicată Insulei Ada Kaleh, amintește de migala cercetătorului de situri arheologice, unde, din câteva cioburi de vas, se poate reconstitui vasul însuși ori alt obiect. Faptul e posibil printr-un spirit de observație special adecvat la realități deconstruite de timp, ce dă conținut imaginarului nu în spiritul unei gratuități creatoare, ci în sensul unei foarte apropiate, dacă nu identice, reconstituiri. Cam aceasta ar fi metoda „inginerească” a prozei lui Ilie Sălceanu, reînviind o lume pierdută deopotrivă în istorie și neant, făcându-ne să-i adulmecăm urma și aromele, trăind alături de personaje bucurii, necazuri și tragedii, nu atât opresați/ marcați de îndelungatul fior istoric, cât mișcați de firescul omenesc din comportamentul personajelor. Bunăoară, nu suntem tautologic mișcați atât de faptul, istoricește declarat, că slugerul Theodor își simte destinul marcat încă de când a îmbrăcat „cămașa morții”, cât de trăirile și psiho-comportamentul acestuia, de „omenescul” degajat de figura ilustrului personaj, schingiuit în temniță de eteriștii lui Ipsilanti, „împăratul fără scaun”, și ucis apoi în numele unei cauze „criminale” de vreme ce trece peste cadavre…

Romanul Umbra slugerului Theodor (1988), obținând premiul de debut pe anul 1987 al Editurii „Dacia” din Cluj-Napoca, recomanda un prozator format, cu viziune, tehnică narativă și stil, deși nu multe au fost cronicile de întâmpinare din presa literară a vremii. Recent, romanul a fost reeditat la „Limes” (2021) cu o Prefață semnată de Dumitru Păcuraru, având și o secțiune finală cu „Referințe critice ce „țin locul unei note bibliografice” (la care și-a adus contribuția poetul sătmărean George Vulturescu). Urmărind tabloul „cronicilor” respective, constatăm că am fost printre primii condeieri care am salutat cum se cuvine debutul tânărului romancier (în vârstă de 42 de ani), ba mai mult, făceam acolo și unele previziuni care s-au adeverit… Recompunând cronologic acest „tablou”, vom menționa intervențiile publicistice din anul 1988: Cornel Munteanu („Tribuna”, nr. 21/ 26 mai 1988), Zenovie Cârlugea („Luceafărul”, 11 iunie 1988, p. 2), Doina Jela („Tomis”, 1988), Val Condurache („Convorbiri literare”, 1988), Irina Petraș („Steaua”, nr 10/ octombrie 1988), Dumitru Păcuraru („Orizont”, 1988-1989). Cam acestea sunt „cronicile de întâmpinare” la romanul de debut, altele fiind scrise peste mai bine de un deceniu, la al doilea volum, Cămașa morții – Theodor Vladimirescu („Dacia”, 1999), cu o Prefață de Eugen Uricaru (Ion Roșioru, 2001; Alexandru Pintescu, 2002; Mircea Moisa, 2004, 2005).

Cum se vede, cele două romane istorice ale lui Ilie Sălceanu s-au bucurat de puține „repere critice”, următoarele romane, ce alcătuiesc trilogia „Ada Kaleh” bucurându-se de o receptare critică mai largă, autorii cronicilor trebuind să recunoască ceea ce deja era de domeniul evidenței: că avem a face cu un romancier „adevărat”, „cu har”, folosind o limbă „plină de culoare, parfumuri vechi și subtilități semantice”, explorator al unui „spațiu aproape necunoscut în proza românească” (Clisura Dunării, Insula Ada Kaleh, ținutul Mehedinților”): „Tensiunea internă a romanului este o rezultantă firească a îndrăznelii investigative și a firescului discursului epic (…). O carte care cu siguranță va avea un destin.” (Editura Dacia, 1999).

După ciclul „Tudor”, urmează trilogia adakaleiană însumând romanele:Ada Kaleh. Roman de dragoste, cu o prefață de Eugen Uricaru („Dacia”, 2008), Gelin – mireasa din Ada Kaleh, cu o prefață de Alexandru Zotta („Dacia”, 2010) și, postum,Apocalipsa după Mahomed, cu o prefață de Al. Zotta (Eikon, 2014). Desigur, „apocalipsa” din titlul ultimului volum „era doar Apocalipsa insulei și a Clisurii” (conform unei note de jurnal din 2013 – a se vedea tabloul comentariilor semnat de poetul Ioan Nistor, „Romanele lui Ilie Sălceanu”, din presa sătmăreană, 2015-2017).

  1. Tanslarea unui destin istoric într-o ficționalitate probând indimenticabilă vocație narativă era dintru început o trăsătură remarcabilă, ceea ce, observ azi, nu ne-a scăpat din vedere, în cronica din „Luceafărul”, de care aproape că uitasem și intitulată Pagini din Secolul Revoluțiilor. Reamintirea acesteia după aproape 34 de ani ne conferă plăcuta constatare a unei lecturi la care nu prea avem mai multe de adăugat:

«Puține sunt debuturile în roman ce impun prin construcție decisivă și viziune originală, prin stil aproape sigur și de inedite disponibilități epice. O confirmare întru totul memorabilă ne-o oferă Ilie Sălceanu cu Umbra slugerului Theodor(Ed. Dacia, 1987).

Dincolo de canavaua istorică, de topografia și faptul lingvistic lesne verificabile, Ilie Sălceanu înțelege că rolul esențial al ficțiunii nu e numai acela de a sluji o documentare riguroasă…

Lipsindu-i, așadar, acea rigoare obiectivistă a compoziției, prozatorul încearcă formula romanului istoric în registru confesiv-episodic („roman a tiroirs”), reușind a convinge și emoționa. Acțiunea este plasată pe la începutul secolului al XIX-lea, când asupra Olteniei se întețeau atât presiunile otomane (prin jugul fanariot) cât și expansionismul austriac. Și când din Mica Valahie de Subcarpați se va ridica la luptă, împotriva oprimării sociale și naționale, slugerul Theodor Vladimirescu, vătaful de plai al Cloșanilor, în fruntea armatei sale de panduri…

Descendent din neamul unornegustori din Rușava și Dubova care prin putere și influență ajung pe rând pași și guvernatori (muhafâzi) ai ostrovului, tânărul Rifat – refuzând a fi imbrohorul dibaci pe care ar fi contat actualul Abdurrahim-pașa – încearcă să afle enigma mazilirii și condițiile misterioase în care a dispărut tatăl său. Regep-pașa, acest valah ajuns în fruntea adalâilor din Ada Kebir și în sângele căruia se trezește un sentiment viu de înțelegere și solidaritate față de năpustiții din Mica Valahie submontană. Dacă unchiul său, Ismail aga, se arată mai prudent și laconic în informații, pandurul Constandin va fi acela care, în lungi povestiri episodice, îi va lămuri acestuia adevărata fire a tatălui său, îndeosebi marea sa „prietenie” cu cel care, îmbrăcând „cămașa morții”, era hotărât să aducă „o lege nouă valahilor”, „să dea o nouă rânduială țării” (p.172).

Suntem la începutul sec. al XIX-lea când ostrovul Ada Kaleh, aflat sub oblăduirea Înaltei Porți, se confruntă atât cu interesele expansioniste austriece, care înființează în zonă regimente de graniță, dar și cu venalitatea fanariotă, care, la nord de Dunăre, se dovedea tot mai scăpată de sub control otoman. Originar dintr-un sat de pe Valea Almăjului, Regep ajunge muhafâz al ostrovului, înlăturându-l pe tatăl său de suflet Chiosa-pașa în ideea unui pacifism de echilibru în regiune.

Oferind Semilunei iluzia de imbrohor desăvârșit, Regep-pașa știe să trateze și cu Rușava austriacă, dar și cu „rebeliștii” sârbi ai lui Caraheorghe. Însă legătura definitivă și plină de consecințe, reînviind un puternic fond etnic, va fi cea stabilită cu valahii din „Karaiflac”, în special cu slugerul Theodor, prilej pentru pandurul Constandin de a-i face cunoscute lui Rifat-fiul legăturile tatălui său cu vătaful de Cloșani, sprijinul material și moral oferit acestuia, oaspete obișnuit și public al ostrovului. Prevenit odată de Constandin că va avea „de plătit pentru prietenia cu Theodor”, Regep-pașa îi răspunde acestuia cu mândrie și demnitate: „Am făcut ceea ce trebuia să facă un valah!”

Se înțelege că, pe când Mica Valahie era răscolită de „răzmerița” slugerului Theodor (care nu e prezent ca personaj, dar „umbra” lui impresionează și empatizează cu conștiința multora, revărsându-se cu spiritu-i justițiar peste o lungă așteptare, „noaptea fanariotă” zicându-i un mare prozator din epocă, Paul Anghel, într-un roman din ciclul „Zăpezile de-acum un veac”) și când alți trei frați jefuiau în „Karaiflakul” aflat în grija padișahului, Regep-pașa nu putea fi iertat. Muhafâzul Ada Kalehului va fi proscris drept „rebelist”, acuzat de înaltă trădare și ridicat, sfârșind nu se știe unde.

Întreaga evocare, atât prin exotismul ei cât mai ales prin intensul ei colorit de epocă, pune în vibrație un puternic fond baladesc, de mythos poporan și de specificitate regională („o legendă a luptătorului, a celui mai mare valah și pandur”, p. 318), menit a despovăra conștiința celui ce numai vinovat nu putea să fie făcut pentru „răpirea și turcirea sa” (p. 247).

Modern în compoziție, documentat în materie, precis în culoarea locală și în specificul exotic al locului (topos de limes danubian bine ilustrat) , romanul dă expresie unui stil dens (de o stufozitate prozoasă pe alocuri), dar și unei „țesături” narative insistente sub raport informațional, ostentative chiar, trenante uneori, cam lipsită de dinamism, de rarefiere, de acțiune.

Debutul lui Ilie Sălceanu onorează orizontul de așteptare al literaturii și afirmă între prozatorii tineri, opțiuni (nu doar literare ci și morale) de poet.»(„Pagini din Secolul Revoluțiilor”, în „Luceafărul”, București, 11 iunie 1988, p. 2). Cf. Ilie Sălceanu, Umbra slugerului Theodor, reeditare, Editura Limes, 2021, pp. 238-239).

  1. În cronica noastră de întâmpinare din „Luceafărul” de acum 34 de ani (iulie 1988), intuiam exact nu numai specificul scrierii, care se va menține și în următorul volum despre Theodor Vladimirescu, dar și o anume sensibilizare „poetică” a limbajului, care se va adeveri din plin în trilogia romanescă despre Insula Ada Kaleh, aceasta rămânând cea mai reprezentativă scriere despre insula scufundată în apele Dunării și ale cărei vestigii translate inginerește dar lipsite de viitor turistic pe Șimian, ostrovul din aval, nu pot reînvia lumea pe care prozatorul Ilie Sălceanu reușește s-o „salveze” în registrele unei proze de reale virtuți artistice, cu diferența și etosul ei specific, cu reverberațiile unei istorii de demult, cu sunetul unor tradiții imemoriale, compozite, cu poezia unui exotism danubian de mai larg ecou balcanic. Istoria „atlantidică” a Ada Kaleh-ului s-a produs desigur de la sine și în totalitate, de vreme ce populația turcă dislocată, refuzând să se transfere pe ostrovul din aval, a plecat în Dobrogea sau chiar în Turcia, căutându-și urma unor mai vechi fire etnice…

Avem plăcerea să ne amintim, acum, de cartea regretatului profesor târgujian Iunian Th. Ciobanu, Legendele Insulei Ada Kaleh (Ed. Măiastra, Tg.-Jiu, 2007), apărută postum cu Prefața și Nota bio-bibliografică semnate de noi, autorul culegând de la fata locului „legendele” respective în timpul unui sejur legat de împrejurări nu numai personale, ci și fortuite, în epoca interbelică. Fermecătoarea insulă Cyraunis, de care pomenea și părintele istoriei, Herodot, descriind-o în lungime „de 20 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică”, a fost prin timp supusă unei istorii nu tocmai liniștite, dar și cântată de poeți sau evocată de romancieri

Citind cărțile lui Ilie Sălceanu, am regăsit unele urme și din aceste legende, dovadă că romancierul a dorit să cuprindă într-o construcție epică de amploare o lume, iată, de mult apusă, dar care trăiește cu întreaga ei zestre de tradiții, mod de viață, tipologii și mentalități, contexte și reașezări, într-o „frescă” vibrând a poezie și a miresme ada-kalehiane (o poezie a „paradisului pierdut”), dintr-un timp al reamintirii și trăirii în duhul acesteia.

Salutăm, așadar, reeditarea romanului, în contextul împlinirii a 200 de ani de la Revoluția Marelui Pandur și sugerăm dlui Mihai Sălceanu, fiul distinsului scriitor și gazetar, a se gândi la reeditarea ad hoc a trilogiei „Ada Kaleh”, scrierea care-l consacră cu adevărat pe prozator.

Tg.-Jiu, 5-7 februarie 2022

Zenovie Cârlugea

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*