default-logo

13. Din orașul fără coșuri de gunoi mă întorc în cel cu munți de gunoaie! Din păcate, multe, multe umane…

Astăzi, pe seara, trebuie să ajungem la aeroport pentru îmbarcarea spre ţara… Telefonul îmi arata în permanenţă ora de aici, apărând pe ecran cuvântul „Local”, iar sub apare cuvântul „Acasă”, cu ora din România. Ce frumos sună: ‘Acasă”! Orice om are un „Acasă” în sufletul său la care se raportează şi… tânjeşte! Bineînţeles că mă bucur mult de plecarea spre (a) casă, deşi o să-mi lipsească mult, o perioadă, normalitatea din Tokyo, un oraş în care nu m-a deranjat nimeni şi nimic! O metropolă cu 14 milioane de locuitori în care nu găseşti niciun coş de gunoi pe străzi! Şi totuşi acestea sunt de o curăţenie „farmaceutică”. Cum e posibil? Cum procedează cei care au nevoie să arunce ceva la un coş de gunoi? Duc acel „ceva” acasă şi-l aruncă în coşul special şi în niciun caz pe stradă… Uşor, uşor, ne-am obişnuit cu această situaţie şi am colectat zilnic micile „reziduuri” care au ajuns fie în coşul de gunoi din camera de hotel, fie în cele din IBC. Poate vi se pare că vorbesc despre un aspect minor al oraşului şi nu de altele mult mai spectaculoase… Despre acestea puteţi afla cu uşurinţă apelând la un simplu „click”. Curăţenia de aici o să-mi lipsească mult la Bucureşti! E vorba şi de cea stradala şi de cea… umană! La Tokyo ai impresia că oamenii sunt în slujba celorlalţi oameni. Îi vezi, îi auzi, dar în acelaşi timp, parcă, sunt invizibili, adică nu-ţi „barează” drumul zilnic cu agresivitate verbală, cu claxoane enervante, cu ţigări, ambalaje şi hârtii aruncate oriunde şi de oriunde (de la balcon, de pe fereastra maşinii, de pe trotineta, etc.). Aici fiecare îşi vede de treaba lui, poate cu un zel cu care noi nu prea suntem obişnuiţi şi care, câteodată, pare enervant! Dar, e clar, fiecare încearcă să-şi ducă cât mai bine munca, pentru care este plătit, la capăt! Fără să păcălească pe cineva! Cred că cel mai mare rău făcut naţiei noastre după 1989 a fost inocularea ideii că în România totul se bazează pe şmecherie şi nu pe muncă! Nu eşti „şmecher”, nu reuşeşti în viaţă… Sunt pline, zilnic, emisiunile TV de astfel de „specimene” care-şi etalează, acum vară, „opulenta” prin cluburile de fâţe din Mamaia, devenind modele pentru tânăra generaţie, deşi ei n-au nicio „vină”, ci părinţii care au devalizat tara şi-i încurajează să arate ce au şi să devină „influenceri”… La rândul lor vor creşte şi ei o generaţie de „beizadele” şi tot aşa… În România se va adânci prăpastia dintre „şmecheri” şi „proşti”. Ultimii sunt mulţi şi… cu drept de vot!

Şi atunci sunt „şmecheriţi” sau, mă bine zis „șmenuiți”, transmițându-li-se că au avut, pur şi simplu, ghinion să rămână „prosti” şi să muncească cinstit, în loc să dea „norocul” peste ei şi să-şi sporească numărul caselor, al maşinilor şi al conturilor din paradisuri fiscale. Aşa că nu va mai rămâne decât să mai încercaţi o dată la patru ani cu votul (esenţa democraţiei!), că la loz în plic… Şi tot ca la „loz în plic”, de cele mai multe ori încercarea se dovedeşte necâştigătoare, pentru că oferta umană de pe buletinele care urmează să fie introduse în urnă este una de slabă calitate, aşa cum am subliniat într-o corespondentă anterioară. De la stânga la dreapta…
Nu am căutat să amestec „borcanele”, dar de unde sport de mare performanta dacă viziunea politică în ceea ce priveşte viitorul României încă aşteaptă minţi (mai) luminate pentru a putea fi elaborată… Şi nu ar trebui să inventăm noi roată, ci, doar, ar trebui să vedem cum au făcut alţii…
După cum se ştie, următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice se va derula în 2024 la Paris. Pentru o reprezentare cât mai bună, în 2019, Frântă a desemnat Agenţia Naţională pentru Sport drept coordonatoare a activităţii din domeniu în Hexagon. Această agenţie are două departamente: unul pentru dezvoltarea tuturor sporturilor, altul pentru sportivi de elită, capabili de mari performanţe. În total, bugetul pentru 2021 al Agenţiei a fost de 363 de milioane de euro, dintre care 250 s-au dus către toate disciplinele, iar restul către sportivii de mare valoare. La Tokyo 2020, Frântă a obţinut calificarea în finalele de la handbal masculin şi feminin, volei masculin, baschet masculin (la fete a pierdut în semifinale) şi la rugbi feminin în 7. Ca să glumim amar, în ultimele zile, în lipsa rezultatelor romanilor, noi cei de la radio, ne-am cam săturat să tot vorbim în grupajele informative de cele ale… francezilor!
V-am mai spus, totul este simplu. Ai o politică bine gândită şi coerentă într-un domeniu, investeşti serios şi… iată rezultatele apar! Veţi spune, dar de unde atâţia bani în România? Hai să fim serioşi, de ce credeţi că am vorbit mai înainte de toţi îmbuibaţii? Ia să-i „scuturăm” un pic şi o să vedem cum le cad din buzunare banii necesari sportului… Repet, doar din buzunare, de conturile ascunse nu vorbesc… Sau de pensiile speciale şi… nesimţite! Dar cine să-i mai „scuture” când România a ajuns unică tara de pe pământ în care corupţia a fost eradicată? Aţi mai auzit vreun politician de al noi, cu putere de decizie, vorbind în ultimii ani de acest subiect? O dată cu Covid-ul a dispărut corupţia şi o dată cu ea şi… DNA-ul! Şi ca să terminăm „capitolul Franţa”, sportul de-acolo e condus de românca Roxana Mărăcineanu! Problema nu e la ei, se vede că Doamna Mărăcineanu are o… viziune, problema e la noi: unde găsim, în România, o „Roxana Mărăcineanu”? Sau poate propuneţi s-o mutăm la sport pe Raluca Ţurcan, ca să meargă peste trei ani la Paris, în fruntea delegaţiei noastre şi să-i ureze lui Pierre de Coubertin „La Mulţi Ani” cu prilejul împlinirii a 87 de ani de la… moarte?!


Şeful doamnei Ţurcan, premierul Câţu, a fost în acest weekend la „Electric Castle”, un festival de muzică „săltăreaţă”, organizat undeva pe lângă Cluj. S-a afişat alături de Emil Boc… Da bine la electoratul tânăr şi… dezorientat. E bine să meargă şi într-un perimetru în care la putere sunt decibelii, dar ar fi extraordinar dacă ar merge, mult mai des, într-unul care nu necesită o mare organizare şi în care la putere este… sportul! Ar da un exemplu extraordinar tinerilor, care cred că singura formă de mişcare este datul din cap la festivalurile domnului Boc, dacă într-o dimineaţă, după ce încep în septembrie şcolile, ar cere să fie oprită maşina cu girofar cu care circulă în dreptul unei curţi şcolare, şi-ar suflecă mânecile de la cămaşa, ar scoate din portbagaj o minge şi ar arunca la un coş de baschet cot ca cot cu elevii, care, surprinşi de iniţiativă neobişnuită a demnitarului, ar abandona puţin telefoanele? Ar fi un început… O să ziceţi că visez! Poate sunt încă buimac, m-am culcat, azi noapte după ora două (în prima parte a zilei de sâmbătă am asigurat fluxul de ştiri din redacţie, după care am plecat la sala de lupte pentru un interviu „amar” cu Răzvan Pârcălabu…) dar tot continui să cred că lucrurile la noi sunt foarte complicate din cauza lipsei de… viziune! Ca să fiu blând, totuşi, în exprimare…
Ministrul Educaţiei, Sorin Câmpeanu, s-a întâlnit mai zilele trecute cu acest fenomenal David Popovici. La final, demnitarul a declarat că tânărul l-a impresionat: „Bun simţ, educaţie, modestie, inteligenta, dincolo de performanţele sportive”. Şi a mai adăugat Câmpeanu: „Trebuie să vedem în planurile cadru cum putem aşeza un număr de două ore de sport pe săptămână, în loc de una”.
Nu „două”, domnule ministru, cred că ar trebui în fiecare zi o oră de mişcare… Aşa cum tot am subliniat în aceste corespondente: lucrurile sunt simple, trebuie în fiecare zi o oră de sport în care elevii să lase deoparte telefoanele şi. Cel puţin (!), o oră de limba şi literatura română! Lectura „la greu” şi mişcarea sunt cele două căi salvatoare pentru viitorul acestei naţii. Nu-nţeleg ce e greu de… înţeles! Dacă vom avea tineri sănătoşi la trup şi la minte, putem vorbi de un viitor în culori vii… Dacă nu, aceste culori vor fi… sumbre, aşa, cum de fapt, sunt acum! Cum se vede în cazul lui David, şi-n multe altele, unul l-am „evocat” şi eu de-aici (întâlnirea de la tenis cu absolventa de filozofie…), naţia asta, aşa i-a fost dat de ursitoare, continua să „producă” tineri „de calibru”, cu calităţile descrise de ministrul Câmpeanu! Hai să nu-i dorim dezorientaţi şi doar… buni la vot! Hai să la dăm „drogurile” de care au cu adevărat nevoie (carte citită „fizic” şi mişcare, tot… fizică!), în detrimentul celor de la festivaluri… Asta dacă vrem să vorbim în viitor de o naţiune deşteaptă şi nu de o turmă… De o naţiune care să conteze, aşa cum s-a întâmplat o dată (deci, s-a putut!), în clasamentul pe medalii la viitoarele ediţii ale Jocurilor Olimpice…

Tare mă tem, însă, că se doreşte cu disperare păstrarea acestei naţii în stare de „turmă”, uşor de manevrat, când la stânga, când la dreapta, c-aşa-i democraţia, nu? Nu mă-ntrebaţi acum cine-s „ciobanii”, cu bâtele? Aşteptaţi cartea „Cacealmaua libertăţii” la care tot scriu de vreo şapte-opt ani… Azi noapte, ca să pot adormi, v-am spus ce greu e să fac acest lucru de când a murit mama, am luat una din revistele aduse aici şi am dat de un citat atât de frumos pe care nu pot să nu vi-l „împărtăşesc”, acum când mă pregătesc de întoarcerea în ţară, iar situaţia legată de pandemie e tot în ceaţă: „Străzile goale ale nopţilor covidului sunt atât de candide în dezolarea lor. Sunt înţesate cu oamenii care nu sunt acolo. Ele asigura o anumită seninătate, în care poţi fi singur cu frica ta, şi s-o scoţi la plimbare. Filozofii ştiu de la Seneca încoace ca frica şi speranţa sunt gemene. Ele sunt cai alternative de a interpreta opacitatea viitorului. Dacă speranţa ar fi raţională, atunci ea ar fi redundanţă. Speranţa preia lucrurile de acolo de unde le abandonează raţiunea, asemenea unor ghizi la frontiere. Speranţa e tot ce putem face mai bun din nesiguranţa. E o imagine a fericirii care nu poate fi respinsă ca fiind o iluzie. Nu poţi aduce dovezi în favoarea, dar nici împotriva ei. Vraja ei rezidă în limitarea ei cognitiva. Rar se încheie o dată cu cunoaşterea. <<Nu văd cum o să ieşim din situaţia asta>>. Îţi mulţumesc pentru onestitate. Ea nu e nici pe departe atât de neplăcută că starea în care suntem noi. Dacă speranţă şi istoria vor rima vreodată, aşa cum vrea poetul, va fi o rimă moale, o rimă slabă, o jumătate de rimă. Poate că o naţiune n-ar trebui să fie o comunitate. Poate că e destul că e o naţiune. Mai există o opţiune: divizaţi, dar împreună. Motto-ul lui Madison! <<Toată artă e politica>>, spune Lin-Manuel Miranda. Rahat!” (cuvintele aparţin intelectualului american Leon Wieseltier şi au apărut prima oară, peste ocean, la începutul anului, în această perioadă extrem de complicată pentru întreaga omenire, în revistă „Liberties”, numărul doi şi reluate de Mircea Mihăieş în „România literară”, numărul 14, aprilie 2021, pag. 5).
Ce-ar mai fi de adăugat? Mai nimic… Wieseltier a sintetizat cam tot… Nu-i nimic întâmplător… M-a ajutat mult acest citat şi pe mine să… sintetizez cam ce am vrut să vă transmit, acum, la final, în mare grabă… Încă nu mi-am făcut bagajele, şi, credeţi-mă dezordonat cum sunt, nu este o întreprindere uşoară! Intenţionez peste o oră să fug şi-n sala de box care e foarte aproape de hotel, să văd finală de la categoria supergrea dintre americanul Richard Torres junior şi uzbekul Bakhodir Jalolov, pe care am prefaţat-o mai zilele trecute… Apoi, trebuie să mă întorc şi, împreună cu colegii mei să încărcăm bagajele în taxiuri! Mă uit pe geamul camerei… Plouă bacovian… Parcă pentru a-mi accentua starea de melancolie care sunt sigur mă va cuprinde în avion… Cine ştie dacă vreodată voi mai reveni într-o tară care şi-a ţinut cuvântul dat unei lumi întregi: a organizat excepţional această ediţie a Jocurilor Olimpice în condiţiile unei frici teribile indusă în rândul propriei populaţii de numărul de cazuri de îmbolnăvire cu coronavirus care a crescut dramatic, zilnic!

„Tara Soarelui Răsare” a dorit să vestească acestei lumi că a renăscut după dezastrul nuclear din urmă cu zece ani care s-a soldat cu 20 000 de morţi şi dispăruţi. Fiecare medaliat la Tokyo 2020 a primit şi câte un buchet de flori naturale, care au simbolizat şi transmis câte ceva:
– Floarea soarelui este cultivată în Miyagi. Părinţii care şi-au pierdut copiii au plantat-o în memoria lor, ea devenind un simbol al speranţei pentru cei aflaţi în suferinţă!
– Green Lisianthus este o altă floare cultivată în Fukushima, regiunea

Close-up bouquet of violet flowers

dezastrului nuclear, în care multe zone au fost abandonate. În aceste locuri un ONG cultiva, în continuare, această plantă.
– Genţiana albastră este prezentă în Iwate, încă din anii ’60, o zonă de coastă care a fost lovită puternic de valurile gigantice ale tsunami-ului din urmă cu un deceniu. Culoarea „albastru-indigo” a genţianei a fost cea de pe emblema Jocurilor Olimpice, Tokyo 2020, iar mascota acestora, „Miraitowa” simbolizează trecutul şi viitorul!

(Hotel, 8 august, ora 13.30)

 

Adrian Fetecău / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.