Astăzi, 9 aprilie 2020, se împlinesc 170 de ani (9 aprilie 1850), de când, la Teatrul Naţional din Iaşi se juca în premieră absolută Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă de Vasile Alecsandri. În rolul Chiriţei, actorul Matei Millo.
Comediile-vodevil aveau în anii 40-50 ai secolului al XIX-lea multă trecere la public; murea lent o lume, cea fanariotă, se năştea o alta, burghezia, care cu greu abandona vechi obiceiuri. Acest gen de piesă comică în care cupletele şi refrenele punctau atmosfera şi caracterele, era preferată şi pregătea terenul marilor creaţii dramatice. Privite astăzi cu superioară îngăduinţă, dacă nu chiar cu persiflare, aceste „întâmplări” la urma urmei banale, pe care replica usturătoare, sprijinită de o muzică uşor de fredonat, le arunca dezinvolt în urechea unor spectatori înfometaţi de ei înşişi, păstrează farmecul, prospeţimea dar şi culorile unui muzeu de mucava.
Treptat, moda occidentală devine regulă, pe scenele uneori de mărimea unei scoici se înfruntau pitoresc epoca veche cu vremea elegantelor veşminte franţuzeşti. În această lume care declina inevitabil în atmosferă de carnaval, numele personajelor trebuie să ofere rapid cheia caracterelor. Era, dacă acceptaţi paralelismul, un mod direct de adresare spectatorului, tot aşa cum gazeta doreşte să transmită în limbaj direct o lume cu trimitere către toţi cititorii.
Dacă formalismul unor caractere, inventarul relativ restrâns de tipuri sunt evidente în piesele comice ale lui Alecsandri, în schimb risipa de sugestii lingvistice este excepţională. Spectacolul lingvistic îşi propune la Alecsandri să valorifice cu pragmatism teatral contrastul dintre vorbirea populară şi amestecul care poate părea bizar astăzi, de franţuzisme, grecisme, turcisme ş.a.m.d. O lume artificială se suprapune straniu peste o realitate pierdută pentru simţul contemporan. Mai mult decât prin situaţii, tipurile comice, aceste întruchipări exponenţiale ale epocii, devin caractere prin limbaj. Nume proprii, nume comune, cuvinte care se ciocnesc, cuvinte care se reflectă, cuvinte care sunt ele însele sunetele hilare ale muzicii parodice, construiesc formele, dar şi fondul desfăşurării scenice. Veşmântul este de fapt însăşi substanţa. Caragiale nu e deloc departe.
Întâia comedie cu tematică originală a lui Alecsandri este Iorgu de la Sadagura sau nepotu-i salba dracului, care reflectă contradicţiile din societatea vremii, conflictele dintre nou şi vechi. Iorgu, nepotul pitarului Enachi Damian, bonjurist educat într-un centru imaginar de cultură, la Sadagura, tip superficial, observă că Iaşul este o urbe anchilozată, unde cartoanele vechilor forme de existenţă nu pot fi dărmate de suflul înnoirii. Enachi Damian ştie bine că franţuzitul Iorgu trebuie să-şi înalţe neamul nu prin exerciţiul livresc, pe care-l dispreţuieşte de altfel, ci prin puterea banului.
Iaşii în carnaval, farsă bazată pe o încurcătură, este prefaţa moldovenească la D’ale carnavalului.
Satirizând obiceiul micii boierimi ieşene de a transforma căsătoria într-un târg meschin, Piatra din casă, scrisă în Sicilia, pe vapor, pentru a o amuza pe Elena Negri, încearcă să se înscrie într-o tipologie universală, chiar dacă schematismul dramatic este evident.
Spectacolul caracterologic şi cel lingvistic îşi găsesc înfăţişarea cea mai autentică, la nivelul marii arte, în ciclul Chiriţelor. Pentru a-l crea, Alecsandri foloseşte toate modalităţile de exprimare în registrul comic. Episoadele burleşti, groteşti, satirice, bufe, o ironie care şi-a pierdut atributele, pasta groasă a umorului popular – toate acestea se combina pentru a reliefa prăpastia dintre realitate şi dorinţa de parvenire a cucoanei Chiriţa, care vrea numaidecât să ajungă isprăvniceasă „cu jandarmi la poarta şi-n casă”. Snobismul şi arivismul boiernaşilor de ţară, ahtiaţi după degustarea modei occidentale, pe care nu o înţeleg de fapt, sărmane fiinţe căzute în nebunia parvenitismului, sunt biciuite de condeiul ascuţit a lui Alecsandri. Figura cea mai populară a teatrului lui comic, Chiriţa, personajul jucat antologic în travesti de Matei Millo, aşa cum Henri Monnier o juca pe madame Angot pe vremea lui Balzac, luptă din răsputeri să intre în paradisul de mucava al rânduielilor noi.
Succesul era asigurat – şi confirmat de prima reperezentaţie, din 1850, a comediei cu cântice în trei acte Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă. Filozofia provincialului se transformă subit şi răsunător în fiziologia snobului rătăcit în labirintul formelor fără fond.
După doi ani de la succesul Chiriţei în Iaşi, Vasile Alecsandri revine cu personajul său, de data aceasta stigmatizat acolo, departe, în provinţia în care, vai, i se pare cucoanei Chiriţa purgatoriul tuturor mojicilor. Deasupra lor domneşte pompos şi hilar amazoana cu cravaşă.
La Paris, isprăvniceasa de curcănii joacă french can-can.
Chiriţa în voiaj din 1863 şi Chiriţa în balon (1874), ultima după Madame Angot dans son balon de Jean d’Aube, sunt expresia extravaganţei snoabe. Vorba lui Schnitzler, snobismul este o „boală sufletească atât de răspândită, încât se poate considera ca epidemică sau endemică, aşa cum este tuberculoza”. Bolnava noastră aspiră acum să devină „hailaifă, model de bonton” şi vrea a se „ascensiunarisi” în cer. De-acolo ar putea vedea „alte lumi, nu asta de la noi”, „plină de bazaconii”. Epilogul buf al lui Alecsandri din Chiriţa în balon este o privire care se aşterne totuşi cu înţelegere ascunsă aspura acestei lumi de mucava: „Bravo, zmeiţă,/ Care-ai zburat printre nori.”
Teatrul-gazetă satirică, teatrul acesta înţepător ca un moft, urând fără patimă kitschul existenţial, se încheie parcă în tonalitatea evocării nostalgice a lumii care pierde sub cenuşa obiceiurilor moderne.
Costin Tuchilă, Pușa Roth
Fragment din studiul Vasile Alecsandri – nume și caractere, din Clasicii dramaturgiei universale, vol. II, în pregătire
Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă de Vasile Alecsandri. Interpretează actori ai Teatrului Național din Iași. În rolul Chiriței: Miluță Gheorghiu. Adaptare radiofonică de Octavian Sava. Regia artistică: Miluță Gheorghiu și Mihai Zirra. Muzică de Alexandru Flechtenmacher. Distribuția: Grigori Bârzoi – Constantin Sava; Aristița și Calipsița – Virginica Carabin Raiciu și Carmen Barbu; Pungescu – Valeriu Burlacu; Bondici – Ștefan Dăncinescu; Guliță – Alfons Radvanschi; Văduva Afin – Margareta Baciu; Luluța – Virginica Bălănescu; Serdarul Cuculeț – Lascăr Ion; Un fecior – Emilian Popescu; Ioana – Eliza Nicolau; Vameșul – Nicolae Veniaș; Surugiul – Constantin Cadeschi; Neamțul – Mihai Groșaru; Un ipistat – Virgil Raiciu. Înregistrare din anul 1960.