default-logo

Muzeul Memorial „IL Caragiale” din Ploiești

Toată lumea îl cunoaște pe Caragiale, dar puțini știu că în Ploiești, pe strada Kutuzov, nr. 1 acesta are un muzeu memorial.
Ciudat, nu? De vreme ce el și familia lui nu au avut niciodată o casă proprie, după cum reiese și din schițele sale: „Caut casă cu chirie, caut și nu găsesc” (Caut casă) și „Uf! când mă gândesc să plec iar cu troacele, să le mai hodorogesc iar”. (De închiriat)
Deși s-a născut în comuna Haimanale din actualul județ Dâmbovița, Caragiale s-a format într-un mediu tipic ploieștean, al cărui spirit îl reprezintă în gradul cel mai înalt.
Relația lui cu Ploieștiul s-a desfășurat de la vârsta de 6-7 ani, când împreună cu familia s-a mutat la Ploiești, unde tatăl său obținuse un post de avocat. Atât de mult s-a contopit cu lumea Ploieștiului și atât de mult a contribuit Ploieștiul la formarea sa, încât îi plăcea adeseori să spună ca este ploieștean. Dacă Iorga spunea că IL Caragiale nu poate fi înțeles fără Ploiești, se poate afirma fără nicio reținere că nici Ploieștiul nu poate fi înțeles fără o bună cunoaștere a operei lui Caragiale sau altfel spus „Cine zice Ploiești zice Caragiale și cine zice Caragiale zice Ploiești”.
Dar haideți mai bine să vizităm casa-muzeu și să vedem care este valoarea ei documentară pentru o mai bună cunoaștere a vieții și activității lui IL Caragiale, a relației lui cu Ploieștiul și a vieții orașului din acel timp.
Deși pare bizar, familia nativă a lui Caragiale și nici cea creată prin căsătorie nu au locuit niciodată într-o casă proprie, după cum reiese și din schițele sale: „Caut casă cu chirie, caut și nu găsesc” (Caut casă) și „Uf! când mă gândesc să plec iar cu troacele, să le mai hodorogesc iar”. (De închiriat)
În amintirea și pentru o mai bună cunoaștere a marelui dramaturg român, în anul 1962, din inițiativa și cu strădania profesorului de istorie și cercetătorului Nicolae Simache, în orașul Ploiești, pe strada Kutuzov, nr. 1, a fost deschis Muzeul Memorial „IL Caragiale”. Acesta funcționează într-o casă de patrimoniu, care a aparținut familiei Gheorghe Dobrescu, fost primar al orașului Ploiești, în anii 1905-1906.
Este construită în stilul arhitectonic specific sfârșitului de secol al XVIII-lea și începutului de secol al XIX-lea, cu pereții exteriori văruiți în alb, cu ornamente de aceeași culoare, reprezentând motive vegetale.
Imediat ce pătrunzi pe poartă, la capătul unei alei te întâmpină statuia dramaturgului în postura arhicunoscută, cu mustață și pălărie, privind inteligent și cu un zâmbet ironic, pe sub mustață. Câteva crengi ale unor tei care străjuiesc aleea te încântă cu frunzele lor când verzi, când galbene, când ruginii. Curtea interioară, aproape pătrată ca formă, creează un spațiu intim și relaxant, umbrit de câțiva copaci. Dacă treci pe o ușă de lemn scundă și urci o scară veche din lemn, poți ajunge la etaj, unde în pridvor din când în când te poți bucura de frumusețea și originalitatea lucrărilor realizate de elevi colaboratori.
Pătrundem într-un univers care pare restrâns, dar cu o mare forță de evocare, cunoaștere, relaționare și sugestie.
După moda timpului, casa este alcătuită din demisol, pridvor, un hol pe centru și trei camere laterale, care comunică între ele. Sub raport documentar este un model de multum in parvo. Vizitând muzeul, trebuie să îți înfrângi tentația de a trece foarte repede dintr-o cameră în altă, deoarece fiecare exponată spune ceva despre viața, activitatea și opera dramaturgului, despre istoria orașului Ploiești din acel timp. Trebuie să zăbovești și să citești mesajul transmis de mulțimea fotografiilor aflate în muzeu.
Prima cameră din stânga prin intermediul exponatelor ei oferă informații despre familia Dobrescu, adevăratul proprietar, rădăcinile scriitorului, anii de școală, momente și instituții reprezentative din viața orașului, prietenii cei mai apropiați, publicații jurnalistice.
Ce a mai rămas din obiectele care au aparținut familiei Dobrescu? Într-o vitrină: portretul primarului Gheoghe Dobrescu, o copie de pe actul semnat de Carol I, prin care se consfințea hotărârea de realizare a canalizării orașului Ploiești, mistria cu care s-a lucrat, obiecte de familie – poșetă cu zale, tuburi de medicamente, cărți.
O masă cu consolă, un scrin, două icoane ferecate în argint, din secolul al XIX-lea, câteva cărți, obiecte de uz casnic completează inventarul bunurilor familiale.
Cele mai multe piese expuse în trei vitrine se referă însă la IL Caragiale, reușind totodată să reliefeze aspecte ale vieții orașului Ploiești din acel timp.
O vitrină conține fotografii referitoare la originile și la copilăria dramaturgului, la anii de școală. Astfel, vizitatorii pot cunoaște chipul părinților: Ecaterina Caragiale (1816-1888) și Luca Șt. Caragiale (1812-1870), imaginea unui colț al casei în care s-a născut scriitorul, în comuna Haimanale unde și astăzi circulă gluma: „Nea Caragiale, nea Caragiale, dacă nu erai matale, rămâneam tot Haimanale”.
O altă fotografie prezintă casa lui Ilie Minculescu, zis Hagi Ilie Lumânărarul, în care a locuit familia Caragiale și pe care în schița ”Caut casă” o descrie cu multă nostalgie, sub raport vegetal, arhitectonic, gastronomic, prin intermediul percepției vizuale, olfactive, gustative : ”Iat-o cât e de luminoasă! Bun și neuitat adăpost! E casa lui Hagi Ilie Lumânărarul, de la Sf. Gheorghe din Ploiești, unde am stat atâta vreme cu chirie până să îmi completez studiile și să îmi obțiu diploma de patru clase la școala domnească. Cu cât mijesc ochii mai tare, cu atât bătrâna mea prietenă apare mai limpede între cei patru salcâmi venerabili…Iată și liliecii…Au înflorit a doua oară – semn de toamnă lungă…Îmi trimit de departe florile albe mirosul lor onest. Să ne apropiem binișor și să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta – s-o vezi noaptea pe lună! Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumusețe de prune. Dar gutuile…Și perlele astea de iarnă…Astea se mănâncă tocma-n postul Paștelui. Și vița, uite ce încărcată e! […]. Ce mândru se țuguiază acoperișul cu șindrilă, îmbrăcat spre miazănoapte cu mușchi verde moale și purtând în vârfu-i un urcior smălțuit care sclipește în soare. Ce mare și stufoasă a crescut urechelnița! Iată deasupra gârliciului, din care izvorăște așa potrivită răcoare, pridvorul larg. Dar ia să suiți numai, după mine, cele nouă trepte până-n pridvor. Vedeți cât de frumos se ține pe stâlpii lui bondoci de stejar cioplit! Ce cuminte adăpostește de bătăile arșiței și apelor cerului! Să trecem acum din pridvor în sală. Ce largă încăpere! Colea, la dreapta, două odăi; dincoace, la stânga, alte două. La deschizătura ferestrelor se vede cât de groase sunt zidurile. Pe firida uneia din ele, șed fără primejdie șase borcane de murături. Ce ziceți de sobe? Cu ce dignitate magistrală stau, proaspăt văruite, la locurile lor, gata să prezideze o dezbatere, într-una din ședințele lungilor nopți de iarnă! Și iată cum, alăturea de perete, protectorul nebiruit, departe de ferești și de uși, se odihnesc paturile copiilor, cu fața către lumina vetrei și cu căpătâiul sub icoane…” (ILC Momente și schițe. Nuvele, povestiri, Jurnalul național, București, 2010, pag. 402 – 403). Este una din cele mai frumoase descrieri din opera lui I.L. Caragiale, care face dovada unui suflet sensibil, delicat, a unei mari forțe evocatoare, în ciuda ironiei prezente în cea mai mare parte a scrierilor sale.
O fotografie prezintă Clopotnița Bisericii „Sfântul Gheorghe-Vechi” de care îl leagă alte amintiri dragi ale copilăriei.
Într-o odaie din curtea bisericii și la umbra teiului de alături a primit prima învățătură de carte, adeseori el însuși a tras clopotele bisericii.
Nu lipsesc nici portretele, unul este chiar al lui IL Caragiale prezentat la vârsta de 8 ani, sobru, disciplinat, cu ochi mari, inteligenți, dornici să scruteze lumea. Altele înfățișează chipuri ale celor care au contribuit la formarea sa – învățătorii: „bravul”, „inimosul” Basile Drăgoșescu a cărui figură luminoasă răzbate din scrierea „După 50 de ani”, dar și din fotografia din muzeu, Zaharia Antinescu, Mihail I. Georgescu și profesorii: Ioan I. Romanescu, Pavel Eliade și Nicolae Carpellianu. Frumos elogiu adus de muzeu dascălilor celui mai mare dramaturg român! Un basorelief prezintă imaginea lui Al.I. Cuza, domnitorul a cărui vizită la Ploiești, în anul 1859, a marcat o zi emoționată din viața elevului I.L. Caragiale. Vitrina conține și un document de valoare, „Matricolul claselor I și a II-a primare din Ploiești, anul școlar 1859-1860”, care reflectă situația la învățătură a elevului Ion Luca Caragiale.
Exponatele din cea de-a doua vitrină pot fi grupate pe trei coordonate. Una din ele se referă la anii de școală ai lui Ion Luca Caragiale, evocați de: programa „Internatului de Băeți din Ploesci de sub direcțiunea Pavel Eliade”, catalogul în care este prezentată și situația elevului IL Caragiale, fotografii cu imaginea Pensionatului lui Pavel Eliade, unde I.L. Caragiale a absolvit prima clasă gimnazială (1863-1864), clădirea Gimnaziului „Sfântul Petru și Pavel” unde a absolvit clasa a IV-a gimnazială (1866-1867). Alte exponate se referă la relația lui Caragiale cu lumea teatrului, de care era legat, în primul rând prin rudenie, fapt sugerat și de cele trei fotografii expuse aici care îi înfățișează pe unchii dramaturgului, Iorgu Caragiale și Costache Caragiale și imaginea Teatrului Național în Țara Românească, de Costache Caragiale, 1857, instituție la care IL Caragiale a fost copist din iunie până în septembrie 1870. Vitrina conține și lucrări dramatice originale ale autorului.
O altă secțiune evocă imaginea unui eveniment major din istoria orașului, „Republica de la Ploiești”, mișcare antidinastică, desfășurată în data de 8 august 1870, prezentată de Caragiale în scrierea sa ”Boborul”. Care sunt elementele care ne amintesc de ea? un chipiu de ofițer și fotografiile care îi prezintă pe principalii ei autori: Alexandru Candiano-Popescu, ”Prezidentul”, Radu Stanian, prietenul acestuia, avocat, om politic liberal cu nuanțe radicale, primar al Ploieștiului, Stan Popescu, „polițaiul…simpaticul și bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție populară, vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului”.
O altă vitrină este dedicată publicisticii caragialiene. Aici pot fi privite copertele unor reviste, care sugerează deja profilul umoristic al acestora: „Claponul. Foiță hazlie și populară. Apare când ese de sub tipar”, „Calendarul Claponul, almanah hazliu și popular, pe anul de la Mahomet 1295, de la Christos 1878, oricine va da 50 de bănuți va căpăta acest almanah gratis”. Alături se află coperta marelui ziar al epocii, ”Timpul”. Un spirit inspirat a asociat cele trei reviste și cu fotografiile celor trei mari prieteni și confrați în ale scrisului și ale gazetăriei: IL Caragiale, Mihai Eminescu și Ioan Slavici. „Ceea ce i-a apropiat erau cultul formei, iubirea de adevăr și religiozitatea”, afirma Ioan Slavici vorbind despre cei doi mari gazetari, IL Caragiale și Mihai Eminescu, în cartea sa ”Amintiri”.
Cea de-a doua cameră este dedicată lui Caragiale și familiei sale. Aici pot fi privite obiecte de mobilier care le-au aparținut: scaune și canapea stil Ludovic, de secol al XV-lea, măsuță sculptată, de secol al XIX-lea, oglinda din cristal, covor persan, vase de porțelan.
Printre obiectele specifice numai scriitorului pot fi amintite, actul de botez al acestuia, tocul și călimara. Îmi vine în minte gestul unei muzeografe, care, atunci când veneam cu elevii să vizităm muzeul, îi mângâia cu tocul lui Caragiale, probabil pentru a le face o bucurie și a le crea o amintire plăcută, dar și în speranța că se vor molipsi de talentul dramaturgului.
Pe un perete o galerie de fotografii, majoritatea originale, unele datate în anii 1899, 1906-1907, 1911, completează alte aspecte ale vieții lui Caragiale referitoare la rădăcini, familie, prieteni.
Caragiale apare împreună cu fiul său nelegitim, Mateiu, cel pe care se străduia să îl convingă de originea lor modestă, autorul romanului ”Craii de Curtea Veche”, alături de fiul său legitim Ion Luca, în ipostază de elev, cu întreaga familie sau cu prietenii: Cella Delavrancea, Alecu Urechia. O fotografie realizată la Berlin, în anul 1911, îl înfățișează foarte mândru, sfidător, în costum de arvanit, ceea ce pare a confirma afirmația criticilor și istoricilor literari că bunicii paterni ai scriitorului sunt originari din Insula Idrija, locuită de greci și de albanezi. Însuși numele Caragiale a fost uneori considerat un argument favorabil pentru susținerea acestei origini. Indiferent că pare înduioșat ținându-și fiul în braţe, obosit de vreme sau de problemele vieții, mândru de originea lui arvanită, Caragiale își păstrează în toate aceste fotografii o trăsătură nealterată, demnitatea. Grăitoare pentru relațiile de prietenie ale lui IL Caragiale sunt și fotografiile lui Petre Missir și a lui Mihai Eminescu, cel căruia i-a făcut unul din cele mai frumoase portrete din literatura română: „Era o frumusețe! O figură clasică, înconjurată de niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic.”
De aici pătrundem în holul central dominat de portretul și de statuia lui IL Caragiale și prin intermediul imaginilor simțim deja viața scenei pe care piesele sale erau interpretate de mari actori ai vremii, precum: Costache Antoniu, Grigore Vasiliu Birlic, Iancu Brezeanu, Iancu Niculescu, Ștefan Iulian.
Lumea scrierilor sale și a interpretării lor dramatice continuă să fie prezentată și în încăperea următoare, prin intermediul afișelor și al vitrinelor în care sunt expuse cărți ale autorului, redactate în limba română sau traduse în alte limbi și reviste.
O vitrină ne introduce în specificul epocii de atunci, prin intermediul exponatelor de vestimentație feminină, cu rochii lungi, cu volane, pălării, umbreluță, sticluța cu săruri. Nu este greu să iți imaginezi restul: trăsura, plimbarea la Șosea, spectacolele de la Iunion, intrigile amoroase.
Pentru buna cunoaștere a personalității marelui dramaturg, un rol important îl are și bogata colecție de scrisori și cărți poștale existente în baza de date a muzeului, din care o parte a fost expusă pe pagina de facebook a acestuia.
Pentru mine Muzeul „IL Caragiale” este unul din locurile dragi ale Ploieștiului, în care m-am retras adeseori din rumoarea orașului fie singură, fie cu elevii mei pentru a participa la activități desfășurate de muzeu: „I.L. Caragiale, fabulist și parodist”, Concursul Național ”Caragiale, contemporanul nostru”, comemorarea Caragiale, întâlniri cu personalități, precum: Ieronim Tătaru, Marta și Barbu Cioculescu, Constantin Hârlav, actorul Ilie Gâlea etc. sau am realizat noi înșine activități.
Deși s-au scurs 110 ani de când a părăsit lumea pământeană, Caragiale este încă viu în sufletele și în mintea ploieștenilor și în Casa din str. Kutuzov, nr. 1 te privește pătrunzător din fotografii și din statui, ți se dezvăluie din documente, îți vorbește prin piese de teatru și actori și cel mai mult prin intermediul doamnei conservator Monica Bostan.

Elena TRIFAN / UZPR Prahova

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.