default-logo

PUTERE ȘI ILUZIE I

Alte măști, aceeași scenă…
Rezumat

În ultimii 30 de ani, omenirea a continuat să se înarmeze, să se războiască pentru… pace, putere, influență, piețe și resurse, să se înrobească modern și sofisticat, să migreze și să urmeze disimetric ;i asimetric pregătirile de toate felurile pentru Marele Război. Desigur, în numele democrației, libertății, al păcii, securității și prosperității. Avem stații orbitale și mii de sateliți care țin sub ochean tot ce mișcă sau nu mișcă pe Terra, suntem deja în măsură să vedem și dincolo de ceea ce se vede, descoperim exoplanete, vortexuri și galaxii, iar bătălia pentru putere, resurse, piețe și influență se continuă. Puterea nu este, desigur, o iluzie, dar este foarte posibil ca, astăzi, iluzia să aspire nonșalant la condiția de mare putere.

Introducere

Nivelul civilizațional la care a ajuns lumea este unul foarte înalt și, în același timp, foarte periculos. Foarte înalt, întrucât omenirea a atins cote incredibile, care nu par consonante cu cele ale naturii, ci, în foarte mare măsură, chiar diferite de universul nivelului geofizic și chiar de universul nivelului cosmic, ca să spunem, așa. Natura umană nu este identică cu natura geofizică și nici cu cea cosmică, cel puțin din câte cunoaștem noi până azi, întrucât ea trece dincolo de ceea ce se vede, de ceea ce se percepe și construiește în abstract, în cognitiv. Esența naturii umane este cunoașterea. Omul trăiește, deopotrivă, în spațiul fizic care-i este dat, fie ancestral, fie accidental, și în spațiul cognitiv, în cognospațiu, acolo unde, de fapt, el se simte capabil să cuprindă și chiar să înțeleagă nemărginirea.
Nici un om de pe planetă nu este însă foarte sigur nici de ceea ce știe, nici de ceea ce nu știe. În cel mai fericit caz, unii dintre noi știu, sau măcar intuiesc, că universul cunoașterii lor, chiar dacă se află într-o continuă expansiune, este, totuși, limitat și chiar fragmentat. Este adevărat, patrimoniul cognitiv este uriaș, bazele de date, depozitele cogniției și copacul cunoașterii reprezintă un adevărat univers. Iar depozitele acestea ale cogniției se vor găsi, de acum încolo, nu numai pe Terra, ci și în Cosmos, pe alte planete și chiar în alte galaxii. Oamenii de știință și, în general, pământenii vor avea grijă ca averea lui cea mai prețioasă – cunoașterea – să nu se piardă în Universul Necunoscut. De aceea, omul, singurul potențial nedegradabil de pe planetă, își pune totdeauna întrebări. Despre universul în care trăiește, despre alte posibile universuri, despre sine, despre ceilalți, despre omenire, despre planete și exoplanete, despre teoriile pe care le știe sau nu le știe, dar mai ales despre propria sa condiție. El își dă seama că societatea în care trăiește este relativ armonioasă și tot relativ conflictuală, echilibrul dintre armonie și conflictualitate fiind el însuși complex, dinamic și, mai ales, extrem de fragil. Adică un echilibru pe muchie de cuțit.
Istoria lumii este, predominant, așa cum o știm noi, istoria războaielor omenirii, iar comunitățile civilizaționale ale oamenilor, indiferent cum s-au numit sau cum se numesc ele, își fac un titlu de glorie din a fi distrus puterea și condiția altor comunități ale oamenilor, indiferent care ar fi fost sau care ar fi acestea, de a le fi luat, cu forța armelor, a diplomației și, mai ales, a minciunilor stratagemice, resursele, pământurile, istoria, demnitatea, libertatea și chiar viața. Marile glorii de odinioară au fost și încă sunt (cum ar putea fi altfel?!) ale învingătorilor. E drept, uneori, acești învingători au fost și unele comunități ale populațiile sedentare, ba, chiar, într-o anumită epocă (secolele IV î.e.n.-XIV e.n.), chiar populațiile sedentare din Eurasia, în ansamblul lor. Gérard Chaliand, în Anthologie mondial de la strategie… , arată că „antagonismul fundamental al secolului al IV-lea î.e.n. până în secolul al XIV-lea e.n., la scara continentului eurasiatic, este cel între nomazi şi sedentari.“ Războiul dintre populațiile războinice migratoare și cele sedentare a fost câștigat, în final, de cele sedentare. Dar, chiar și așa, viața sedentarilor – ancestral legați de filosofia și fizionomia spațiului plin, a spațiului-izvor, dătător de resurse, de dimensiune verticală pământ-cer a existenței lor îndestulate – nu a mai rămas aceeași. Pentru că, populațiile războinice migratoare din foaierul perturbator, situat undeva, între nordul Mării Caspice și Extremul Orient, aveau nevoie de resurse pentru viață, de apă și de adăpost. Și cum aceste populații războinice migratoare n-au fost obișnuite, prin natura propriei lor existențe, cu munca câmpului și cu celelalte profesiuni sedentare, ele au ales calea cea mai ușoară în a supraviețui: și-au folosit puterea armată, organizarea militară, disciplina și calitățile lor de acaparatori agresivi și intempestivi pentru prăduirea populațiilor sedentare. Este mai ușor să iei de la altul lucrul deja făcut, sau resursele, decât să trudești din greu pentru o bucată de pâine. În aceste condiții, și populațiile sedentare au fost nevoite să creeze și să-și însușească arta războiului de apărare. Și chiar dacă ele au câștigat războiul cu populațiile sedentare, în sensul că le-au asimilat, nici ele n-au mai rămas aceleași. Noțiunea aceasta de asimilare a populațiilor războinice migratoare este, totuși relativă. Am spune că, mai degrabă, ele, aceste populații migratoare, s-au sedentarizat, în sensul că și-au constituit țări de bază, acolo unde au dorit sau unde au fost posibil, continuând însă să prăduiască lumea sedentară și resursele ei, întrucât năravul din fire n-are mântuire. Între timp, în acest fel, s-au sedentarizat, în cvasitotalitatea lor, și populațiile războinice migratoare, generând, prin vortexul de un mileniu al Imperiului Roman și prin expansiunea în sine a omenirii din perioada Evului Mediu, dar și prin Renaștere și prin prima revoluție științifică și culturală a lumii, civilizația occidentală de azi.
Au trecut două-trei milenii de atunci, dar această civilizație – care a generat cunoaștere, o cultură modernă și cucerirea restului lumii (mai puțin a Chinei și, în general, a populațiilor asiatice – nu și-a schimbat năravul, adică esența. A rămas, așa cum scria Samuel P. Huntington în celebra sa lucrare Ciocnirea civilizațiilor…, activă, expansivă și, mai ales, agresivă.
Astăzi, după experiența dramatică a atâtor și atâtor războaie, dar mai ales a celor două Războaie Mondial și a Războiului Rece, constatăm că, de fapt, nu s-a schimbat nimic. Vechile paradigme s-au îmbrăcat în haine noi, nici mai transparente, nici mai opace, ci doar mai sofisticate, mai fluide și mai anapoda. Aproape toate populațiile sedentare de pe Terra au fost fragmentate, izolate, închise în rezervații, deturnate de la sensul lor istoric, obligate să fie altfel, să accepte adică un mod de viață care nu le este specific, să renunțe la valorile lor ancestrale, adică la civilizația lor autentică, statornică, păstrătoare de tradiții, în favoarea unor cvasi-valori nici tranzitorii, nici fluide, ci doar amalgamate, neautentice, lipsite complet de suportul lor durabil, lipsite, adică, de rădăcini. Pentru că, între timp, și populațiile războinice migratoare s-au semi-sedentarizat, în sensul că și-au durat o țară-bază, așa cum am subliniat mai sus, de unde au continuat să exploreze și atace lumea în lung și-n lat, să-i consume resursele și să impună noua ordine hibridă convenabilă totdeauna puterii discreționare democratice și prospere. Adică să „civilizeze”, prin foc, sabie și politici de tot felul, această lume, căreia romanii în ziceau barbară.
Dintre sedentarii autentici (populații apărute și statornicite de-a lungul unor cursuri de apă, pe văi, pe dealuri domoale, în podișuri, în zone submontane și chiar în zone montane prielnice), au mai rămas doar unele insule. Celelalte au fost nimicite sau închise în rezervații.
Una dintre aceste insule de sedentarism autentic este situată pe teritoriul de azi al României. Această insulă civilizațională autentică, dar și ea hărțuită și căpușată dureros, această insulă de civilizație a pământului a rezistat aici, în primul rând, datorită suportului ei profund, valorilor ei autentice legate de spațiul plin, specifice unei culturi pământene, așezate, de spațiul generos, de credința lor în nemurire, ci doar de trecere într-o altă stare, într-o altă dimensiune, într-un alt univers, de armonia credinței și bucuriei de a trăi, de existența unui modus vivendi statornic, chiar dacă au existat și perioade de transhumanță.
De-a lungul mileniilor, indiferent care au fost provocările, firea celor mai vechi și mai statornici locuitori ai acestor pământuri nu s-a schimbat. Inteligența nativă a tracilor și, mai ales a geto-dacilor și a strămoșilor lor, și capacitatea excepțională de a asimila cunoștințe și de a se adapta la împrejurări, calități deja cunoscute și acceptate de lumea științifică, așa cum o arată dovezile arheologice și cele rezultate în urma unor investigații științifice incontestabile, au ajutat aceste populații să existe, să supraviețuiască tuturor furtunilor și să ajungă, până azi, puternice, unitare, pașnice, tolerante și flexibile la orice.
În aceste condiții, una dintre cele mai impresionante dovezi este însăși existența și persistența limbii române, limba geto-dacilor, a tracilor, și a românilor de azi. Această limbă, întocmai ca populațiile care o vorbesc, deși are reguli destul de rigide, pe care Academia le complică (sofistichează) și mai mult în noile ediții ale Gramaticii limbii române, este flexibilă, transparentă la semnificație, nu se deformează, deși asimilează rapid cuvinte, își extinde continuu semantica, expresivitatea, fără a-și degrada autenticitatea, fluiditatea și potențialitatea. Ieri, protipendada românească, era franțuzită, azi pretinsa elită a neamului sau ce o fi este englezită…
Chiar dacă teritoriul de azi al României este ce a rămas din ce a mai rămas, iar conducătorii de azi sunt printre cei mai nepământeni și mai neromâni din tot lanțul istoric supraviețuitor, fluidul Dumnezeiesc care dă viață acestui neam n-a ieșit încă din izvorul său ancestral, n-a părăsit încă fizionomia și filozofia acestui spațiu plin cu de toate, dar mai ales, cu drame și cu iubire ancestrală și perenă a pământului.

(va urma)

G-ral. (r)Gheorghe VĂDUVA/ UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.