Se zice că anumite epoci din istorie pun o amprentă de etern pe comportamentul unui popor. Din câtă istorie universală ştiu, pot să vă dau multe şi varii exemple în acest sens.
Cnutul tătăresc a brăzdat adânc spinarea mujicului rus, învăţându-l cu bătaia şi cu îndurarea de care te vindeci numai cu o sticloanţă de votcă înghiţită repede şi însoţită de un cântec ţigănesc de inimă albastră.
Urmaşii galilor i-au mulţumit lui Dumnezeu că i-a scăpat de romani şi mai târziu, de boşi, inventând câteva mii de feluri de brânză. Astfel, l-au exasperat până şi pe calmul mareşal De Gaulle, care a ajuns la concluzia că sunt neguvernabili.
Englezii, cu morga lor de copii ai imperiului unde soarele nu apune niciodată, au devenit azi prizonieri în propria insulă, fără colonii şi fără Brexit şi mai grav, fără soare mai deloc, din cauza ceţii ploioase proprii.
Americanii – wow, americanii! – după ce s-au constituit ca ţară-continent, cu pistolul la brâu, belindu-i pe indieni, pe spanioli, pe negri (pardon, pe afro-americani), primesc astăzi în plex bumerangul egalităţii rasiale şi efectul blestemelor vechi de câteva sute de ani.
Pot să adaug zeci de exemple. Pe pielea mingii acesteia rătăcite pe terenul stelar, care este planeta Pământ, sunt scrise numai poveşti cu tâlc, dangale (dangaua este fierul înroşit în foc al ţiganului fierar, cu care se însemnează vitele, ca să nu se piardă) care au marcat definitiv viaţa neamurilor omeneşti.
Noi, românii, le-am primit pe ale noastre şi, deşi ne facem uneori a nu le recunoaşte, le purtăm ca pe nişte peceţi inconfundabile. Astfel, în urmă cu câteva sute de ani, ne-a însemnat dangaua fanariotă. Ne luptasem disperat, tot de alte sute de ani, cu Imperiul Otoman care încerca să pătrundă spre inima Europei vechi. Uneori avusesem succes, conduşi de mari voievozi, plătisem mari jertfe, dar, de cele mai multe ori, fusesem învinşi de hoardele de osmanlâi, cu toate că n-am ajuns niciodată un umil paşalâc turcesc, precum alţi vecini de-ai noştri.
Dar lecţia cea mare am primit-o în timpul domniilor fanariote. Atunci am fost cuceriţi, în suflet şi mentalitate, de convingerea că nu ne putem conduce singuri, că e neapărat nevoie de „domni străini”, importaţi de la „Stambul”, pentru a face ordine în Ţările Române. Au fost daţi deoparte voievozii noştri viteji şi neamurile de boieri de viţă şi căpitani de oaste şi au venit la putere nişte venetici din mahalaua Fanarului – greci, de regulă – unii, oameni mai învăţaţi, dar cei mai mulţi, negustori de piei de cloşcă ori cavaleri ai norocului, toţi cu pile pe lângă viziri ori chiar sultani, aruncând promisiuni ori pungi de galbeni strânşi din voievodatele de la Dunăre, ai căror locuitori uitaseră ca pământul că se trag din gloria dacilor, din aburul de mărire al imperiului lui Burebista, duşmanul neînfricat al stăpânilor lumii vechi.
Şi au venit domnii fanarioţi şi ne-au adus obiceiurile lor, moda lor, arta intrigilor de curte, arta trădării (pentru care am avut mare aplecare) şi prea puţini dintre ei ne-au pricopsit şi cu interesul pentru cultură.
Dar ceea ce i-a unit a fost o cursă disperată pentru adunarea de averi, de bani, de aur şi diamante cu care să poată sătura pofta stăpânilor din Stambul, să-şi păstreze firmanele de domnie şi să le rămână cevaşilea şi pentru ei şi pentru odraslele lor.
Ani negri au fost anii fanarioţi pentru Ţările Române. Cumpliţi pentru ţăranii şi târgoveţii din ţinuturile de la Dunăre, Nistru şi Prut. A fost vremea bordeielor (duceţi-vă la Muzeul Satului din Bucureşti să vedeţi cum locuiau ţăranii din câmpie, în case îngropate pe jumătate în pământ, ca nişte cazemate), vremea când akângiii turci năvăleau în satele valahe, furau recolte, violau femei, tăiau ţărani şi apoi se trăgeau dincolo de Dunăre, aşteptând să învie încă o dată cei pe care-i omorâseră.
Atunci a fost, prietenii mei, un timp al unei epidemii cumplite: Ciuma lui Caragea. A durat doi ani, între 1812 şi 1814. Molima, se pare, a fost adusă de la Stambul, de acolo de unde veneau toate nenorocirile noastre pe atunci. Domnii ţării, fanarioţi, Caragea şi ceilalţi, şi-au asumat conducerea luptei împotriva bolii, luând nişte măsuri care seamănă îngrozitor cu acelea ce se iau azi, în văleatul nostru, în secolul XXI al mileniului al treilea: carantina la Dunăre şi la marginea târgurilor, dezinfectarea cu fum, cu oţet, introducerea noţiunii de „lazaret” pentru a denumi spaţiul de izolare al celor care se duceau către moarte.
Ceauşii agiei (poliţia, de!) umblau în haite pe străzi, cioclii îmbrăcaţi în cămeşoaie albe adunau morţii (că nu se inventase izoleta, marea cucerire a veacului nostru), gropile cu var serveau la dezinfecţie atunci când nu se dădea direct foc la casa sau la mahalaua care trebuiau curăţate total de molimă. Fără adunări de mulţi oameni, fără petreceri, Doamne Dumnezeule, o similitudine care mă umple de groază!
Singura deosebire – majoră, aş zice – este aceea că atunci se permiteau rugăciunile, ba chiar bisericile şi mânăstirile erau încurajate să le facă, pentru oprirea molimei. Domnul fanariot, grec şi ortodox şi el, a înţeles că nu-i poate lua românului şansa de a se ruga Dumnezeului lui vechi şi milostiv.
Aşa-i că vi se pare că am inventat, ca un scriitor nebun ce sunt, toate aceste coincidenţe? Dacă asta credeţi, vă rog, faceţi-vă timp şi puneţi mâna pe cărţi, citiţi, de exemplu, lucrarea lui Tudor Dinu, un distins profesor de limbi clasice de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, intitulată Bucureştiul fanariot. Acolo veţi găsi toate aceste fapte şi date, analizate ştiinţific, până la amănunte ce ţin de expresiile limbii româneşti de atunci, dar şi de o lacrimă a istoriei româneşti. Veţi constata că, în afara soluţiilor primitive ale veacului fanariot, nu prea s-a mai inventat nimic în secolul progresist, globalist şi ocrotit de U.E., entitate ce pare să se creadă un nou Dumnezeu. A trecut aproape un an de la instalarea pandemiei de Covid şi statul meu, de drept şi mai puţin de fapt, n-a pregătit medici şi asistente pentru combaterea bolii, tratamente sigure pentru cei loviţi de ea, aparate de respirat viaţă, paturi necesare. S-a aşteptat miracolul vaccinului căzut din poala corporaţiilor medicale mondiale care stăpânesc planeta. A venit, în sfârşit, acest vaccin, s-a repartizat câte o raţie de viaţă (nesigură şi ea) pentru fiecare din căuzaşii U.E., după mărime şi greutate (piticii la urmă, evident), guvernanţii noştri s-au aliniat în costume negre, ca nişte cioclii festivi, la ceremonia primei administrări a leacului. Glorie lor, binefăcătorilor! Asta în timp ce multe din cimitirele lumii s-au umplut de morţi, nu numai din cauza Covid, ci şi din cauza nebăgării de seamă a potentaţilor de azi.
A început şi noul haos. Avioanele cu vaccin ori camioanele frigorifice întârzie uneori pe drum şi afacerile firmelor mondiale prosperă ca nişte flori otrăvite ale dezastrului.
Nici speranţa salvării nu suntem în stare s-o gestionăm.
Vaccinuri expirate, vaccinuri false, lume derutată, oponenţi, protestanţi, savanţi pro şi savanţi contra.
Depărtează, Doamne, de noi, toate paharele acestea! Lasă-ne ignoranţi şi trişti, lasă-ne în istoria pe care n-o mai ştim pentru că am devenit analfabeţi şi goi.
Eu am vrut doar să vă aduc aminte un timp fanariot ce revine cu o actualitate ascuţită precum coasa morţii. Acel timp s-a numit, se numeşte Ciuma lui Caragea. Acest timp se va numi, cum altfel, Covidul lui Iohannis.
Vi se pare nedrept?
Mie, nu…
P.S. Cu bruma de limbă rusă obligatorie pe care am învăţat-o în nouă ani de şcoală, de la generală până la terminarea liceului, vreau să formulez şi eu o întrebare pe adresa democraţiei americane, cea mai evoluată şi educată din lume, care abia trecu printr-o mineriadă în stil Texas. Sunt sigur că oamenii, cel puţin de la vârsta a doua în sus, o vor înţelege uşor. Deci: I u vas esti numero raz KGB ili CIA? Mi se poate răspunde sub genericul: „Un Capitoliu pentru fiecare”. Spasiva, thank you!
Nicolae Dan Fruntelată