default-logo

Maestrul Eugen Doga: „Dați-i omenirii pace și liniște, pentru bucurii și fericire”

Iuliana Gorea Costin: Maestre, la editura Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România sunt în curs de apariție volumele ce fac parte din ciclul „Mergând după soare”, lucrare prin care Uniunea își propune să prezinte cititorului portretul complex al personalității dvs., vibrante la provocările timpului, purtătoare în suflet a unui dor nemărginit de Țară. „Timpul arbitru suprem”, unul din cele patru volume, cuprinde o culegere de interviuri pe care le-ați acordat de-a lungul timpului reprezentanților presei românești. Cum apreciați relația dvs. cu reprezentanții altor uniuni de creație și nemijlocit cu ziariștii? În ce măsură v-au înțeles, v-au ajutat, v-au susținut? Vă mai amintiți care a fost primul interviu acordat? Care a fost interviul de care ați rămas mulțumit sau recunoscător?

Eugen Doga: O, foarte bine îl țin minte acest prim interviu, undeva prin anul 1953. Eram student la Liceul de muzică din Chișinău; studiam violoncelul la un profesor pe care mi l-a trimis Dumnezeu – Pavel Ivanovici Bacinin. Dar de fapt adevăratul său nume era de origine italiană, Pablo Giovani Baccini. Ce vânturi l-au adus pe meleagurile noastre? Mult timp era ținută taină în sinele acestui om minunat. Timpurile pentru dânsul erau nu prea liniștite.Eu m-am îndrăgostit de muzică datorită profesorului meu. Cântam și câte 12 ore pe zi până la însângerarea degetelor de la strunele instrumentului. Și iată că într-o bună zi mă găsește o corespondentă de la ziarul central de partid „Советская Молдавия” (“Moldova sovietică”) – păi cum altfel? – Ala Cutâriova să scrie ceva despre mine. Apoi a publicat în acest ziar un material minunat. Mai ales titlul mi-a rămas pentru toată viața în memorie: „În acordul Do major”. Deci, tonalitatea așezată numai pe clapele albe. Într-o bună zi, hoinărind prin coridorul de la etajul doi, observ că ușa unei clase era deschisă. Eu pe furiș o iau spre pian, pun mâna mea de țăran pe clapele instrumentului și întâmplător am nimerit pe cele de la mijlocul registrului. Și a apărut în urechile mele ceva fantastic, o lume vrăjită, ireală. Eu nici nu bănuiam pe atunci că și clapele cele negre, intercalate pe ici-colo între cele albe, cântă și ele. Tainele acestui acord luat la întâmplare în primele zile ale ciocnirii mele cu muzica, toată viața încerc să le descifrez. Fiindcă sunt taine. Mi-era teamă de ele, ori mi s-au părut prea simple pentru lucruri „serioase”? Abia nu demult am scris pentru prima dată o lucrare în DO MAJOR, „Odă Europei”. Și iarăși întâmplător, obosit de lucru și pregătit de odihnă, mi s-au așezat degetele mâinii drepte, ca și atunci, pe clapele albe, așa, pentru relaxare, formând acordul în care se auzea și viitoarea muzică pe care repede am fixat-o pe hârtia de note. Cu ziariștii eram bine cunoscut în vremea studenției. Umblam și pe la diferite cenacluri literare, pe lângă ziarele pentru tineret, ascultam interesante discuții pe marginea noilor poezii prezentate de tinerii participanți, se discutau și unele teorii despre cum se scriu poeziile, despre ritm, rimă, formă, tematică, firește. Și eu mai scriam pe atunci niște poezii, vai de capul lor, dar la vreme m-am lăsat de această ocupație, fiindcă alții o făceau mai bine ca mine. Cu unii dintre acești tineri literați mai apoi am și colaborat. Cu alte Uniuni de creație, mai ales cu cele de limbă română, nu am avut niciun contact pe vremurile acelea. Ba că eram cu rușii, spuneau unii, ba că eram cu românii, ziceau alții, și iată că am rămas până și azi al nimănui. Chiar și Uniunea Compozitorilor mă ocolește de mai mult de 30 de ani. Nu știu care e cauza. Fiind ales unanim președinte la un congres al compozitorilor la sfârșitul anilor 1980, eu m-am dezis de această onoare. Pur și simplu am acceptat votarea pentru a vedea care este ratingul meu la această Uniune. Ei,dacă așa credeți, au zis unii, atunci ne veți fi Președinte de onoare. Fie și așa, zic eu. Dar aud azi că această onoare, ca ștafeta la jocurile Olimpice, o poartă altă persoană. Să-i fie de bine. Cu interviurile e problemă, mai ales în ultima vreme, când a venit în lumea publicistică o nouă generație, care nici nu prea se interesează de problemele unui artist. Poți citi deseori ceva scandalos, ori despre cele văzute prin broasca ușilor din dormitoare ale persoanelor cu nume de rezonanță.

La Chișinău cu țara e și mai complicat. Până în prezent, biata de ea, nu știm adevărata ei istorie, cum se numește limba poporului pe care o vorbește sute de ani, unde e locul ei pe harta Europei, ori unde, mai știi?! Dar și hotarele acestei mici țărișoare sunt mai mult ipotetice.

I.G.C.: La fel ca marilor domnitori, și dvs., „domnitor al muzicii”, v-au fost înregistrate cuceririle și bucuria pe care o răspândiți prin creație, contaminând inimi și suflete de alese sentimente și, în special, de dragoste de viață. Volumul „Dimensiunea unui dar providențial” include cronicile înregistrate fidel de Eugenia Tofan, șefa Centrului media al Academiei de Știință din Chișinău, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști. Aceste înregistrări, memoria peliculei ce surprinde trăirile spectatorilor, metamorfoza ființei umane sub miracolul muzicii sunt suficiente pentru a vă întreține și a vă motiva starea de bine?

E.D: Cred că artistul se obișnuiește cu modul vieții sale, cu lumea care îl ascultă, îl admiră, îl iubește, îl aplaudă. Și încă un lucru care e în firea artistului, chiar și a oricărui om – nemulțumirea de sine, nemulțumirea de atenție, nemulțumirea de dragoste, nemulţumire de ceea ce face. Apariția Eugeniei Tofan în viața mea de academician și compozitor m-a făcut mai sigur pe rolul creației mele, pe forța ei puternică asupra creării spiritului omului, pe scoaterea din străfundurile sufletelor la suprafață a energiei ascunsă spre bine. Chiar și cel bolnav, adesea incurabil, primește o doză vitală care-i ostoiește durerile și îi prelungește viața. Am început să fiu mai atent la reacțiile ascultătorilor mei în timpul concertelor, la spusele și scrierile publice, la bucuria și chiar fericirea multor spectatori după ascultarea muzicii mele. Fiind o ziaristă talentată și profesionistă ea transmite prin mesajele sale în presa scrisă și în cea electronică simțirile sale, trăirile sale, emoțiile sale, pornite de la suflet curat, inteligent, receptiv, vibrant, aducând prin aceasta și o doză importantă de cunoaștere în lume a instituției la care-și face meseria, a savanților și cercetărilor acestora. Mă bucură faptul că Eugenia Tofan, la orice ocazie, chiar fără acordul conducerii Academiei, merge cu drag la concertele mele, unde nu s-ar petrece ele: la Kremlin, București, Iași, Craiova, Piatra Neamț ori chiar aici, la noi, pe platourile Mi-Mi, în aer liber, ori la Teatrul Verde din Chișinău. Chiar marele eveniment cultural de Zilele lui Eminescu, cu participarea celebrului actor Dorel Vișan, a fost prezentat publicului cu mâna măiastră și dragoste nestăvilită față de talentul și mesajul actorului, dar și publicul din sală, care parcă a amuțit în tăcere de emoții fie la Chișinău ori în România. Eugenia Tofan a simțit căldura și lumina unei lumi astrale, creată de vibranta voce a marelui Vișan pe arena culturală românească. Datorită ei, mi-a căzut și mie și cvartetului cu care am evoluat în program, o mică rază de lumină în suflet, satisfacție și noroc. Desigur că aceasta îți aranjează coloana vertebrală mai verticală, îți aduce noile idei și dor de a crea, de a observa bucuriile ce ne înconjoară și pe lângă care trecem adesea nepăsători, fără a iubi lumea.

I.G.C.: Capacitatea dvs. de a renaște prin muncă este una proverbială, rodul-lucrări muzicale, cărți, spectacole – adună adversarii politici împreună, situându-i în rândurile admiratorilor fideli. De aceasta propunerea candidaturii dvs. la funcția de președinte al Republicii Moldova era considerată un colac de salvare. Un președinte cu experiența vieții, care a excelat în domeniul său de activitate, înfruntând cele mai dramatice și tragice circumstanțe, preocupat sincer, în afara interesului personal, de viitorul nostru, un părinte înțelept, capabil să unească și să înalțe, semănând bucurie și degajând energii constructive… De ce ați refuzat, maestre? „Sunt președintele muzicii mele” nu este o explicație…

E.D.: Eu sunt fidel meseriei mele pe care o profesez, pe care o fac nu mai bine ca mulți alții: eu scriu altfel, sincer, emoționant, respectând așteptările ascultătorilor mei și mă străduiesc ca nu cumva să-i dezamăgesc. Dar în aceeași măsură nu uit și de carte. Eu m-am jertfit în anii 1980 și am lucrat în Parlamentele de la Chișinău și de la Moscova. Credeam că voi schimba lumea! Fiind vicepreședinte al Comitetului pentru cultură am participat și la elaborarea proiectului legii despre proprietatea intelectuală, care a fost blocată de conducerea Parlamentului, organizând anticipat un spectacol mârșav cu ajutorul emisarilor săi din rândurile deputaților. Nu au ajuns șase voci pentru adoptarea acestei legi, care nici până azi nu lucrează la noi. 3.500 de oameni de creație, savanți, inovatori mai mult de opt ani nu primesc pentru creațiile lor niciun ban. Milioane de lei se duc în buzunarele nu știm cui. În timpul acesta, Guvernul luptă înverșunat cu corupția! Mai bine rămân Președintele muzicii mele. Și nu pentru unul sau două mandate, ci pe viață.

I.G.C.: „Din universul gândirii lui Eugen Doga” – un alt volum cuprinde cugetările dvs. despre lucruri și fenomene. În acest context, cât de greu a fost și este drumul cunoașterii, maestre? Care-i rolul cunoașterii de sine în acest amalgam al cunoașterii? Care-i rostul trecerii noastre prin lume?

E.D.: Fiecare om care se consideră creator trebuie să fie și filosof, să aibă ochi în toate părțile, să prindă cu urechile sale nu numai sunetele, dar și suflarea Universului, a lumii întregi. Și primul drum pe care trebuie să meargă un artist este drumul spre sine. Acolo sunt „depozitate” forțe creatoare, bunul și răul, întrebările și răspunsurile la toate ce se petrec cu artistul, cu lumea, cu viața și rostul ei. E greu? Da, dar ce marea bucurie, când găsești răspunsul așteptat, când simți că ești învingător în luptă cu sinele ascuns în tine. Eu deseori observ că realizarea cu succes a ideii de creație depinde de un așa numit COD, care trebuie căutat în sine, o taină pe care trebuie să o intuiești, un „nu știu ce și nu știu cum”, precum zicea marele Eminescu. Mulți duc o viață întreagă fără nicio bănuială despre ce se face în ei, în zăcămintele lor, poate că supradozate cu energii care i-ar face celebri. Iar lumea e nesfârşită. Cu cât mai mult o cunoști, cu atât mai mult înțelegi că o cunoști foarte puțin. Fiindcă lumea este o taină. Taina ne pune să visăm, să ne mișcăm, să iubim și să prindem dragoste de viață.

I.G.C.: În general sunteți considerat un fericit al destinului, un ales onorat cu darul de a coborî pentru pământeni vibrații celeste. Dvs. cum vă considerați? Credeți în destin? Care-i relația dvs. cu Dumnezeu?

E.D.: Dumnezeu ne-a creat, ne-a insuflat duhul, ne poartă prin viață pe traseul creat de El pentru fiecare dintre noi. Lumea îl numește Destin. Eu într-adevăr vreau să mă consider un om fericit – nefericit. Fericirea e o grea povară. Pe mine deseori chiar mă înspăimântă succesul, bucuria venită din sălile de concerte ori mesajele primite prin internet, cuvintele alese adresate mie pentru muzică ori pentru o faptă bună. Chiar zilele acestea e plină poșta mea pe internet pentru VALSUL dansat cu patinele pe gheață la Olimpiada din Beijing de o tânără canadiancă. Ei, mă bucur, firește, dar emoțiile acestea le-am trăit de mai multe ori și alte dăți la marile competiții mondiale, ca acelea din 1980, la Moscova sau 2014, la Soci, ori în Noua Zeelandă. Chiar și morsele din Oceanul Înghețat au ieșit la suprafață auzind la harmoșcă Valsul meu. După ce emoționant mișcau cu mustățile, când muzica s-a terminat, ca la comandă s-au scufundat în adâncul apelor pentru a transmite emoțiile primite semenilor lor. E fericire, e bucurie? Probabil. Mi-a căzut, dacă se poate zice așa, norocul de a simți vibrațiile sufletului omului și a merge pe drumul luminat de Soare. Altfel, el te orbește și poți se te abați din cale.

I.G.C.: Maestru în artă, laureat al premiilor de Stat și Artist al poporului din RSSM și URSS decorat cu cele mai prestigioase distincții, ordine si medalii din Republica Moldova si de peste hotare, precum Ordinul “ American biografic institut 2000 Milenium” , iar în România cu “Ordinul Serviciu credincios” în grad de Mare ofițer, Ordinul Steaua României în grad de comandor și multe altele sunteți și Cetățean de Onoare al mai multor orașe și reședințe de județ din România, între care București, Iași, Piatra Neamț, Botoșani,Vaslui. Mii de admiratori vă exprimă dragostea și prețuirea – ce înseamnă pentru dvs. aceste forme de manifestare a aprecierii și recunoștinței? Ați fi înaintat și fără ele? Mai e nevoie de noi confirmări?

E.D.: Firește că mă bucur de aceste multiple distincții din mai multe țări, dar entuziasm deosebit nu prea mai am, fiindcă am primit aceste decorații la timp. Dacă nu erau, mă întrista, desigur. Cu toate că nu decorația îl avântă pe artist, ci creațiile acestuia, care creează apoi, la rândul lor, numele acestuia, ceea ce este cu mult mai important pentru el și fanii muzicii lui. E destul să ai norocul de a-l avea, dă Doamne!, de a-l purta cu demnitate.

I.G.C.: În volumul „Contemporani cu eternitatea” au fost adunate amintirile, aprecierile, omagiile, trăirile multor admiratori care au avut ocazia să vă cunoască, să asculte muzica dvs., unii dintre ei personalități distincte, alții exponenți politici, adversari ideologici. Ar fi acesta un semn că revărsarea, semănatul luminii, binelui, frumosului, adevărului este o misiune sfântă a creatorilor în special?

E.D.: Omul de creație trebuie să cânte în lucrările sale frumusețea omului, a Lumii, a spiritului sănătos, prietenia, să unească, nu să dezbine lumea. Pentru asta el trebuie să aibă curajul de a fi cinstit la toate ce se petrec cu el, cu țara, cu lumea, cu poporul său, limba originea, istoria. El e obligat să simtă pulsul vremii, bucuriile și nevoile omului, ca pe urmă să le transforme în opere de artă, care, sunt sigur, că vor găsi rezonanță pozitivă la milioane de admiratori.

I.G.C.: De-a lungul vieții ați întâlnit multă lume, cu siguranță și mulți Oameni. Ce calități ați prețuit la ei?

E.D.: Da, am întâlnit multă lume în viața mea. Mă atrăgea mai mult omenia, deșteptăciunea, intelectul, dorul, dorința de a ajuta pe cei care au nevoie de ajutor, mai ales la timp, la nevoi, necondiționat. Multe calități și lucruri frumoase de la diferiți oameni am preluat suficient. Preferam să relaționez mai degrabă cu oameni de la care poți învăța ceva nou, practicabil, fie în profesie, fie în felul de comportament în societate, în relațiile cu oficialitățile, cu străinii. Eu mai mult preferam să fiu ucenic, ori să mă simt așa, în unele situații eram mai retras, mai neştiutor, ascunzând această stare în sine. Dădeam posibilitate de a se expune oponentului meu până la capăt, ca pe urmă, potrivind locul și momentul, să-mi spun cuvântul. Omul care crede că a ajuns culmea nu are perspectivă de a crește, cum nu poți străbate cu capul tavanul. Apreciam mult demnitatea omului, manifestam respect față de cei care îl merită.

I.G.C.: În ajunul unui jubileu, de la înălțimea celor 85 de primăveri pe care le împliniți în curând, maestre Eugen Doga, ce este viața?

E.D.: Viața este un mare dar de la Dumnezeu – de a trăi, de a crea propria lume frumoasă în jur, de a simți fericirea și a trăi dragostea, de a vedea și savura frumusețea omului și a naturii, de a cuprinde Lumea și de a pune o coroană de mărgăritare și diamante din stele pe fruntea-i cu raze aurii ale luminii cerești, ale Soarelui. Nu demult, în cartea pe care am scris-o, am polemizat cu Carl Marx, care spunea că viața este o luptă. Eu i-am răspuns virtual că viața este o mare fericire pentru dragoste și armonie în lume, un dar de la Dumnezeu în care nu prea credea acest idol comunist. Dacă vorbim de luptă, atunci accept că trebuie înțeles această luptă pentru menţinerea acestor idealuri ale omului. Așa că, tovarășe Marx, odihniți-vă puțin de la permanente lupte. Dați-i omenirii pace și liniște, pentru bucurii și fericire.

Iu. G. C.:Vă muțumesc, Maestre.

Interviu realizat de Iuliana Gorea Costin

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*