Documentată istoriceşte în anul 1919, reţeta pentru prepararea „Salamului de Sibiu” a primit prestigioasa titulatură de unicat în lume şi de produs exclusiv românesc. I-au urmat „Telemeaua de Ibăneşti” (sat de pe valea mureşeană a Gurghiului) şi „Novacul afumat”, un caşcaval din lapte de vacă, preparat de crescătorii de vaci pe păşunile vetrei satului gorjan Novaci;
* Din spusele Anei Gabor, fiică a aşezării sibiene Vurpăr: „Ai o minte dezgheţată şi o vârstă înaintată”; „Cele mai bătătorite uliţe şi poteci ale aşezării mele natale duc spre şcoală, biserică şi cimitir”; „Buna mea dăscăliţă toate le făcea după glasul neauzit al inimi sale”; „Să vă îngemănaţi glasurile şi gândurile în rugăciune, spre a vă îndruma în viaţă Credinţa, Harul, Darul şi Fapta bună”;
*De cele mai multe ori sunt previzibile conflictele dintre popoare, transformate în interminabile războaie sângeroase. Ca urmare, numai arareori sunt surprinzătoare, asemeni jocului focurilor de artificii neanunţate. Atunci când nu ştii niciodată de unde şi când apar scânteile multicolore pe bolta Cerului!;
*Având o inimă caldă şi iubitoare, omul a alcătuit din cuvinte fredonate în şoapte, o rugăciune pe care a denumit-o, cum nu se poate mai frumos: „Rugăciunea Inimii”;
*Bătrânul ţăran român când e necăjit, trist şi tare supărat spune în cântecul său donit: „Ciutură, inimă spartă”;
*Despre omul care este din cale afară de mândru, de lăudăros şi de îngâmfat spunem că îl caracterizează „Mândria şi slava deşartă”;
*Sfântul Benedict a definit drept călăuză de bază a vieţii monahale a călugărilor, călugăriţelor, stareţilor şi stareţelor singtagma: „Muncesc şi mă rog!”;
*Ultima mare sărbătoare creştină la români, care de fiecare dată încheie Anul Bisericesc, este Adormirea Maicii Domnului, din ziua de 15 august, denumită în popor „Sântămăria aia Mică”, iar cea dintâi mare sărbătoare creştină cu care începe Noul An Bisericesc este Naşterea Maicii Domnului, din data de 8 septembrie. Este ziua în care s-a născut cea mai înaltă sfinţenie omenească, recunoscută şi cinstită nu numai de cele două biserici istorice ale neamului românesc (ortodoxă şi greco-catolică), dar şi de bisericile tuturor popoarelor creştine de pe acest pământ;
*Mai deunăzi, nu mă mai săturam să admir, într-o fotografie de pe peretele din stânga patului de dormit a casei unui bătrân oier din Poiana Sibiului, chipurile bărbătoase şi plăcute a doi tineri însurăţei, împreună cu zâmbitoarele lor soţii-băciţe. Chipuri surprinse într-o poză-document îngălbenită de trecerea multor ani. Pentru că în josul acelei poze stătea scris, cu vărful creionului chimic: „Elena şi Ioan Voinica împreună cu Emilia şi Ion Vulcan; Rusia-Sevastopol-Crimeea, 1912”;
*Sibienii şi mărginenii au în prodvorul caselor lor amintirea chipurilor şi faptelor de laudă a doi oameni de seamă din epoca medievală: cel al Sfântului Ierarh Andrei Şaguna (1809-1673), întâiul Mitropolit Ortodox al Ardealului, precum şi cel al baronului sas Samuel von Brukenthal (1721-1803), întâiul şi ultimul Guvernator al Trasilvaniei, de altă naţionalitate decât cea austriacă, maghiară sau secuiască;
*Maria Grancea, bibliotecara orăşelului de munte Avrig, din Ţara Oltului şi a Făgăraşului, numeşte extrem de frumos şi de plăcut România Centenarului Unirii celei Mari, atunci când spune că este „Ţara cerurilor deschise”;
*Cunoscând un câine deosebit de deştept, de cuminte şi de omenos, care la nevoie devenea rău ca focul, mi-am adus aminte de una dintre spusele înţelepte ale scriitorului-gazetar american Mark Twain (1835-1910), cuvinte care glăsuiesc cam aşa: „De când am câine, am o părere tot mai proastă despre oameni”;
*Sus, în Munţii Făgăraş, aveam să admir apele limpezi şi repezi ale unui falnic râu purtând numele legendarului cioban Bâlea. Curgând în repezişuri de cascade înspumate, apele sale duc mai departe migăloasa trudă multimilenară de a lustrui stâncile reci ivite în calea lor;
*Adevăruri de netăgăduit: Omul priveşte numai ce vede cu ochii lui şi înţelege numai ce pricepe cu mintea sa, nu cu a altuia. Iar atunci când capul n-are minte, ochii n-au lumină să vadă ;
*După uitătura-i răutăcioasă şi călcătura-i apăsată, ca şi după vorba-i duşmănoasă şi răuvoitoare, iam ghicit, de îndată încrâncenarea şi neruşinarea omului fără pic de suflet! Iar, pe deasupra, mai avea şi două mâini de luat, şi nici una de dat. Şi, astfel, întreaga lui fire mi-a tulburat lucrul, sufletul, liniştea, odihna şi somnul!;
*Purtat în pântece pe furiş, de o şcolăriţă din clasa a-VIII-a gimnazială, nechibzuita elevă ar dori ca viitorul ei prunc să fie considerat copil de fată mare;
*În zadar olteanul se căzneşte să vorbească cât mai repede, pentru că mintea lui e mereu cu un pas în urma vorbelor sale;
*La un concurs naţional de mâncăruri ţărăneşti, un vrednic oier (Ovidiu Şuteu), împreună cu a lui frumoasă şi curăţică nevastă (Mariana), amândoi din Pogăceaua Câmpiei Luduşene (însă statornici locuitori ai Sâncraiului de Mureş), îmbrăcaţi în vechi straie româneşte, amestecau de zori când în „Tocăniţa de batal la ceaun”, când în cirul clocotit al mămăligei. Între timp, târgoveţii aşteptau să le vină rândul pentru a se convinge dacă-i adevărată sau nu spusa, mai în glumă mai în serios, a oierului şi a băciţei, care glăsuia cam aşa: „Facem o mâncare într-atâta de gustoasă şi de sănătoasă încăt o mănâncă cu poftă şi pe săturate până şi domnişorii orăşeni”;
*Privit cât de frumos coboara la apusul înserării, pe seninul nemărginit al cerului, aveai impresia că mândrul şi dogoritorul Soare stătea să se lovească de colinele dealurilor viticole ale Târnavei Mici, trecut dincolo de îndepărtata Cetate de Baltă şi de Căpâlna Jidveiului;
*Soţii în vârstă sunt temători nu numai de grabnica trecere a anilor, dar şi că fetele lor tinere şi frumoase nu s-or mărita la vremea potrivită, ca să-i facă bunici;
*În zadar îmi e ciudă şi necaz că timpul trece atât de repede, iar anii tinereţei mele, cu plăcutele lor amintiri, sunt tot mai îndepărtaţi;
*Cât de frumos şi de pilduitor spune Dumnezeu în tainica Biblie: „Dacă Mă veţi căuta cu toată inima, Mă voi lăsa găsit de voi”;
*La vremea cuvenită, însă din trecutul vieţii şi rânduielilor ţăranului român, vrednicul fecior-plugar pleca în câtănie, apoi se căsătorea cu cea mai faină şi cumsecade fată din satul său natal, după care, vreme de 30 de an, aveau împreună copii nu numai mulţi şi sănătoşi, dar şi deştepţi, cuminţi, frumoşi, harnici şi pricepuţi. Iar cel mai gospodar şi drăgăstos dintre ei, se însura sau mărita pe curtea părinţilor săi, având grijă de bunici, de mamă şi de tată până când închideau ochii pentru totdeauna!;
*Scriitorul bucureştean George Astaloş (1933-2014), transfug în Parisul franţuzesc încă de prin anii 1970, de cum a simţit că i se apropie sfârşitul vieţii a revenit în ţară, ca să fie îngopat în pământ românesc, lăsând posterităţii un mesteşugit vers: „Aşa-i viaţa, ca o ţigară. Când ajunge la chiştoc, arsura jăratecului doare, după care se stinge şi moare”.
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR
Sibiu – august 2018