Distinctă, dar nu separată de creația literară eminesciană, publicistica Poetului Național este o altă fațetă a personalității sale enciclopedice, am spune o trăsătură distinctă a structurii sale creatoare, asta și pentru că, așa cum bine observase Constantin Noica: „Eminescu a avut o dublă natură, cea de gânditor ce-l trimitea la problemele ultime ale marii poezii, dar și o latură realistă, întoarsă către concret, către realitățile dramatice ale vieții, ce i-au trezit interesul”[1]. Ignorată, sau, din contră, supralicitată, exacerbată în raport cu meritele reale ale creației sale literare, publicistica eminesciană continuă să trezească și azi interesul publicului, ca și al exegeților, pornind de la varietatea temelor abordate (politică, educație, economie, cultură, științe, în general), totul învăluit într-o aură inconfundabilă de meditație filosofică, și de realism pragmatic, prezentate sub forma unui discurs pătimaș, adesea virulent, întotdeauna corect și obiectiv.
Se poate spune că, inclusiv în gazetărie, Eminescu a impus de timpuriu în publicistica noastră, prea ușor cuprinsă de boala fantazării și a polemicilor sterile, un stil propriu, un model inconfundabil și inimitabil, asociat chiar de unii critici cu un veritabil program politic, de inspirație nationalist-conservatoare. Din acest punct de vedere, Eminescu rămâne și în gazetărie o excepție, într-o epocă dominată de varietatea retoricii și a „stilisticii” discursului public și, adesea, de lipsa de coerență politică, un model ce reunește organicitatea scrisului cu expresia ideatică superioară.
Vorbind despre „imaginea plurală” a personalității lui Eminescu, editorul său cel mai sârguincios, Perpessicius, semnala că anii „sextenatului” de la Timpul reprezintă „cea mai autentică dovadă a contemporaneității lui Eminescu”2. Paginile îngălbenite de timp ale gazetei, la fel ca și manuscrisele sale, salvate în chip miraculos prin intervenția lui Titu Maiorescu, sunt, apreciem noi azi, oglinda unei epoci, cu toate aspectele sale istorice importante, cu toți actorii ei politici, mari și mici.
Privit din perspectiva timpului, veacul al XIX-lea, în care a trăit și a scris Eminescu, este considerat drept un veac al naționalităților, marcat în majoritatea țărilor europene de luptele pentru emancipare și de afirmarea identității naționale. Firesc, nici Principatele Unite, cum se numeau pe atunci cele două regiuni istorice tradiționale, Moldova și Țara Românească, unite într-o singură țară și sub un singur conducător la 24 ianuarie 1859, nu au trecut peste această etapă, e drept poate mai brusc și mai abrupt ca alte țări. Rezultatul, consemnat de istorici, este acela că, în mai puțin de un secol, între 1829 și 1919 „România a ars (s.a.) toate etapele evoluției social-economice, trecând de la un stat feudal, la unul capitalist”[2]. Această realitate, resimțită acut la nivel social l-a făcut și pe Eminescu să constate cu obidă: „I-ați dat poporului formele goale ale unei civilizații străine, fără a-i mai da și răgazul să se bucure de cuprinsul și de bucuriile ei”[3].
Așadar, în paralel cu evoluția socială și legislativă a României moderne, s-au dezvoltat la noi și instituțiile publice corespunzătoare, inclusiv „arhitectura” sistemului de învățământ, perpetuat, în linii mari, până azi, un motiv în plus pentru Eminescu de a-i reproșa „tinerei” societăți românești, în formare, preluarea, adesea fără discernământ și fără o analiză temeinică, a unor „modele” străine, nu doar de tradiția locală, cât, mai cu seamă, de spiritul neamului. Fundamental, prin Legea Instrucțiunii Publice, adoptată în 1864 (zisă și Legea Vasile Boerescu, 1830-1883, după numele inițiatorului ei, fost avocat, jurnalist și fruntaș liberal – n.n.) s-au pus bazele, în Principatele Unite, ale unui învățământ public, obligatoriu și gratuit pentru clasele primare, ca și al unui sistem coerent de pregătire, ce cuprindea toate formele școlare, de la ciclul primar, la Universități.
Această veritabilă „reformă a învățământului”, prima dintr-un ciclu nesfârșit, ce continuă și azi, a schimbat radical școala românească, fără însă a modifica și vechile mentalități. Este meritul lui Mihai Eminescu acela de a se fi pronunțat de timpuriu, ca gazetar îndeosebi, asupra acestui veritabil fenomen social și public, argumentele sale de forță fiind continuitatea și tradiția: „Oare dacă smulgi un stejar de la rădăcină, și-l sădești meșteșugit într-o grădină de lux, mai are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în stratul unei dezvoltări cu totul străine?”[4]
În acest context social și istoric frământat, Mihai Eminescu își întrerupe, în 1874, studiile filosofice de la Berlin, și, fără a-și mai susține doctoratul, se stabilește la Iași, unde ocupă postul de director al Bibliotecii Centrale Universitare, și, în paralel, acela de profesor de logică la Institutul Academic, predând ocazional și limba și literatura germană, la Gimnaziul de băieți, din Iași. Realitatea, dar mai cu seamă articolele sale programatice, publicate initial în gazeta Curierul de Iași (1876-77) arată că, la data respectivă, ideile sale pedagogice erau cu totul consolidate, ele fiind un rezultat al studiilor pozitiviste urmate la „Școala” germană, bazată pe fundamentele pedagogiei universale, formulate de Jean-Jacques Rousseau, Helvetius și Pestalozzi. Adept al „ideilor veacului”, Eminescu are răspuns la toate „dilemele” pedagogiei moderne: omul nu se naște educat, iar semințele binelului, supușeniei, milei și rușinii trebuie sădite în mintea copilului, iar nu alungate printr-o educație nepotrivită.
Entuziast și încrezător, Eminescu se avântă curajos în acțiunea de educare a tineretului, dar, din păcate, exigențele sale pedagogice sunt rău primite, mai întâi de elevii și studenții cu totul nepregătiți și refractari la nou, dar, surprinzător, și de unii confrați. Curând, cabale și intrigi locale îi fac poetului „insuportabilă” viața de dascăl. În aceste condiții, acceptă, începând din iunie 1874 postul de revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, îndeplinind sârguincios această funcție până în 1876. În scurta perioadă activă de profesor și de inspector școlar, Eminescu a avut prilejul să cunoască bine „școala românească” a vremii sale, adunând un material faptic cuprinzător, valorificat mai târziu în publicistica sa militantă de le Timpul. Fără să devină ceee ce s-ar numi un veritabil pedagog, în sensul actual al termenului, Eminescu s-a pronunțat, în cunoștință de cauză, putem spune, asupra unor aspecte fundamentale ale școlii și culturii românești, fapt ce i-a îndemnat pe unii istorici literari să-i cerceteze inclusive activitatea pedagogică[5], o altă latură a vocației sale enciclopedice.
Cercetarea activității publicistice eminesciene relevă o preocupare constantă a marelui poet și gazetar față de nivelul și performanțele tuturor structurilor de învățământ ce funcționau la acea vreme în țară, totul subordonat ideii a ceea ce am numi azi principiul pozitiv al educației, respectiv valorificarea libertății, creativității și universalității actului pedagogic. Despre școlile primare, de pildă, Eminescu afirma că ele trebuie să devină „institute de creștere (de educație – n.n.)”: „Nu cititul și scrisul, în sine, sunt baza, ele fiind doar mijloacele, ci adevărata materie ce trebuie predată este educația”[6]. Pentru învățământul gimnazial, pretindea, în primul rând, „materiale didactice corespunzătoare” (manuale de calitate – n.n.). Bun cunoscător al realităților rurale, prieten cu „institutorul” Ion Creangă, Eminescu nu ezita să admire manualul său Povățuitorul de citire, pe care îl recomanda cu insistență. Altfel, „starea instrucțiunii primare e vrednică de jale, asta și pentru că învățătorii nu au unde să se adăpostească, le lipsesc lemnele, iar copii tremură de frig”[7]
În învățământul superior, „priveliștea este încă mult mai tristă”, avertiza Eminescu. Pe de o parte, facultățile românești „sunt cu totul sub nivelul așteptărilor”, pe de altă parte, „facultățile străine trimit în țară absolvenți cu totul nepregătiți”: „Tinerii sunt rău preparați în țară, adesea fără studii liceale complete, apoi pleacă afară și după 10-15 luni de dresură li se face vânt cu vorba: Assez pour l’Orient. Și ne vin acasă cu pretenția de a se face, chiar de a doua zi, deputați, miniștri, profesori universitari”[8]
Într-un cuvânt, aprecia Eminescu, „Școalele sunt rele”, din motive diverse, obiective și subiective: „De la școala primară și până la Universități, învățământul produce cu sutele exemplare ale logofătului Coate-Goale, care primejduiesc bunul mers al societății bazată pe muncă și producție”[9]. Cauza acestei stări, este, în opinia lui Eminescu, „ipocrizia generală”: „Nu se poate cere profesorului să fie altfel decât toată lumea, nu poate fi condamnat dacă vânează venituri ilicite, când toți o fac, și nici când caută un trai mai bun, sau avere fără muncă, la fel ca toți ceilalți”[10]. O primă concluzie la aceste observații punctuale ale lui Eminescu vizează starea morală a învățământului din vremea sa: „O direcție realistă a școalelor cată să țină seama de cerințele reale ale societății, fie morale, fie materiale. Evident, necesitățile morale sunt infinit mai mari decât cele materiale”[11].
O comparație între școala din vremea lui Eminescu și cea de azi, se impune: avem azi, susțin specialiștii, materii multe și inutile, împăvărăm memoria copilului cu informații nefolositoare, ori ne-explicate suficient, îi învățăm pe copii de toate, mai puțin să scrie și să citească corect în limba română. Ori, spunea Eminescu: „Caracterul unei școli bune este să-i învețe pe elevi mai mult decât li se predă, mai mult decât știe însuși profesorul”. Din păcate, constatăm că n-am atins nici azi, aceste cerințe. Bâjbâim între a alege „metoda occidentală” cea mai eficientă, și pierdem, ori risipim inconștient, și ce avem mai valoros.
Cum putem depăși aceste neajunsuri? Răspunsul ni-l oferă tot Mihai Eminescu: școala să nu mai fie „o magazie de cunoștințe”, iar elevul „un hamal care-și încarcă memoria cu saci de coji străine”, dar, mai presus de toate, școala trebuie curățată de „netrebnicia” amestecului administrației locale și „discriminării lefurilor”. Numai așa putem scăpa de tarele „analfabetismului functional”, un sistem păgubos ce ne macină azi nervii și banii publici. Or, ne semnala tot Eminescu: „Câtă vreme elevul nu va putea rosti cu propriul glas câteva judecăți de valoare propria, va sfârși prin a urî cititul și scrisul”, înscriindu-se cu success în categoria „analfabeților”. „Lectura se face prin cărți”, spunea Eminescu, iar azi constatăm cu durere că la clasele primare nu se prea mai practică lectura, ca exercițiu curent: „O carte de citire este o enciclopedie națională. Dacă e bună și îngrijit lucrată, ea revarsă în mii de capete lumină și cunoștințe fără nicio silă”.
Oare, ne întrebăm azi, nu fără stângere de inimă, câte manuale școlare bune mai avem, câți dascăli dispuși să se sacrifice, și de câți copii educați mai avem nevoie ca să reclădim o Țară? Eminescu credea în viitor, ne place să spunem, dar oare, noi mai credem în acest viitor?
Marian NENCESCU
[1] Constantin Noica, Eminescu, sau gândul despre omul deplin al culturii românești, București, Ed. Eminescu, 1975, p. 164
[2] Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români, București, Humanitas, 1990, p. 162
[3] Mihai Eminescu, Opere, XIII, București, Ed. Academiei R.S.R., 1985, p. 53
[4] Ibidem, Opere, X , București, Ed. Academiei R.S.R., 1989, p. 442
[5] Vezi lucrările: Toma Chiricuță, Eminescu pedagog, Botoșani, 1927 și Mihai Ștefănescu, Eminescu, pedagog național, Iași, 1934
[6] Ibidem, Opere X, p. 137
[7] Ibidem, p. 25
[8] Ibidem, p. 144
[9] Ibidem, p. 145
[10] Ibidem, p. 147
[11] Ibidem, p. 408