Dar mâine, nu-i aşa?, este o altă zi.
De aceea unii se îngrijesc de ziua de azi. Nu cumva să treacă pe alături: ei pe lângă ea, şi ea pe lângă ei.
Îmi spune un literat:
– Bagă de seamă că Eminescu s-a învechit. Şi în genere, poezia nu mai e poezie dacă are rimă. Sau noimă. Ea se scrie pentru un cerc iniţiat, de cunoscători. Cu cât mai restrâns e cercul, cu atât… Pricepi?! Mă întrebi dacă i-am citit pe clasici?! M-am ferit de ei cu disperare, încă din anii de şcoală, aşa cum alţii se feresc de microbi. Crezi că, dacă-i citeam, mai scriam eu celebrul vers cu maţul?! (Versul pe care-1 ştie pe dinafară tot barul Uniunii Scriitorilor – de la 9.00 până la 24.00 – e „Ninge epic şi cromwellian peste orizontul ca un maţ” – n.n.). Despre Eminescu cred că acesta urmează a fi scos de urgenţă din manuale. Eminescu nu trebuie citit. El corupe gusturile cititorului. Care, după ce trece prin cartea lui, nu mai vrea să ne cunoască şi pe noi, avangarda de azi…
Bietul Eminescu! Şi-a găsit judecătorii. Câte un popa Grama, pripăşiţi pe la revista „Kontrafort” sau pe la Ministerul Culturii din Basarabia, în loc să-i citească acatiste de pomenire, se apucă să-l înjure de mama focului pe poet, pe motiv că ar „corupe tineretul”, care mai bine de o sută de ani citeşte tot „Trecut-au anii…”, „Odă în metru antic”, „Scrisoarea III”, „Singurătate” etc., şi nicidecum poeme precum „Ninge epic şi cromwellian…”. Popa Alex Grama (1850-1896) fusese profesor de istorie la Seminarul Teologic din Blaj, scriind mai multe articole de istorie (un fel de Ţaranov al vremii), dar şi un „studiu critic” despre Eminescu, în care preotul n-a văzut decât un „biet comediant”. Nesfinţia sa zicea despre Eminescu: „N-a fost nici geniu, nici barem poet”. Lucrarea apăruse la Tipografia Arhidiecezană în anul 1891, deci la doi ani de la dispariţia poetului. Din lucrările multe ale popii timpul a reţinut-o doar pe cea în care e pus la zid poetul nostru naţional, ca exemplu de prostie şi ignoranţă „savantă”. La fel, bănuim, va proceda Măria Sa timpul şi cu criticii de azi ai autorului „Luceafărului” – care cred că „nu vom putea intra în Europa cu Eminescu”.
De la moartea poetului au trecut primii 110 ani.
Şi poetul – citiţi-i publicistica, în primul rând – e actual. De parcă a scris azi. Iar câteodată zic: de parcă a scris mâine.
Spre deosebire de detractorii săi, care, dacă nu şi-ar data opurile, ai crede că sunt „muncite” cu mult mai înainte de Dosoftei (care avea şi şiruri geniale) sau Conachi, lucrările celor dintâi devenind anacronice mai devreme chiar de a fi aşternute pe hârtie. Or, nu poate fi modern cineva care nu foloseşte rima, dar rămâne primitiv în gândire.
În acelaşi timp cred că adevărata literatură este atemporală. Am putea vorbi de atemporalitatea poemelor lui Eminescu sau a sonetelor shakespeariene, care nu îmbătrânesc cu trecerea timpului, ba mai mult – cărora vremurile noi le adaugă alte, necunoscute semnificaţii.
Suntem un popor norocos şi fiindcă în limba noastră au scris: Dosoftei, Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul, Neculce, Cantemir, poeţii Văcăreşti, Conachi, Asachi, Ion Budai-Deleanu, Bălcescu, Alecsandri, Caragiale, Eminescu, Creangă…
Renegaţi şi ei de către unii epigoni nerecunoscători, pentru că ne-au lăsat ca moştenire limba română în care scriem, lumina cărţilor acestora în preajma cărora am crescut, visurile lor inspirate au devenit realităţi, Ţara…
Renegaţi, contestaţi, ignoraţi, repudiaţi, predaţi superficial în instituţiile şcolare şi nu numai…
Zilele trecute am ţinut să asist la o lecţie de literatură într-o şcoală din capitală. Tânărul profesor – poet şi el, doar că „postmodernist”, cum mi s-a prezentat – s-a arătat bucuros, mai cu seamă că tocmai ajunsese la opera lui Ion Creangă. Profesorul a povestit câte ceva despre Creangă, prelegere din care n-am înţeles nici eu, nici domnia-sa mare lucru. Apoi, mai către sfârşitul lecţiei, a făcut şi o recapitulare a materiei însuşite de elevi, ca să mă conving şi eu că discipolii dumisale au cunoştinţe temeinice. Prima întrebare a fost:
– Ce opere a scris Ion Creangă?
Un elev ridică mâna:
– „Capra cu trei nurori!”, rosteşte el sigur de sine.
Poate soacra?!… încearcă să-l ajute junele profesor.
– Da, se corectează imediat elevul, „Soacra cu trei iezi”.
Văzând că elevii îi pot compromite cunoştinţele pe care le-a implementat de-a lungul mai multor lecţii, profesorul ia taurul de coarne şi-şi formulează un pic altfel întrebările sale:
– Câte nurori avea soacra cu trei nurori?
– Dar capra cu trei iezi câţi iezi avea?
– Punga cu doi bani câţi bani avea?
– Câte fete avea baba şi câte fete avea moşneagul în povestea „Fata babei şi fata moşneagului”?!
– Cum îl chema pe Ivan Turbincă?
– Dar pe Stan-Păţitul?
Şi tot aşa.
Aici toată clasa a stat numai cu mâinile sus: pădure de mâini ridicate. Lucru pe care n-am putut să nu-l menţionez la sfârşit, când i-am împărtăşit părerile despre lecţie, care a decurs foarte vesel şi instructiv pentru toată lumea, inclusiv pentru domnul profesor.
De la acea lecţie am aflat şi eu multe lucruri noi: că Harap-Alb a jucat rolul lui Florin Piersic în filmul cu acelaşi nume; că marele humuleştean a absolvit Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău; că pe Stan-Păţitul îl mai chema şi Satan-Păţitul ş.a.
În cadrul aceleiaşi ore, la capitolul „recapitulări”, un elev a afirmat cu mândrie patriotică:
– Alexandru Donici s-a născut în raionul Orhei, în colhozul „Peresecina”…
Argumente pentru ignoranţa elevilor şi a profesorilor noştri ar fi destule: că nu au manuale, că nu au salarii (profesorii), că în clase e frig, că elevii (iar pe alocuri – profesorii) nu frecventează lecţiile, că se apropie alegerile, iar – odată cu ele – şi Sfârşitul Lumii din anul 2000, când cunoştinţele tale la literatura română (dar şi la limba română, când iadul tot vorbeşte numai ruseşte) vor avea prea puţină importanţă etc.
Pe când – o mai dreaptă cinstire a clasicilor – ar trebui să înceapă anume din şcoală. De felul cum sunt predaţi (şi nu „prădaţi”, cum zicea profesorul universitar T. Crăciun) depinde formarea gustului pentru poezie, proză, critică literară al viitorului cititor. Care poate fi recuperat, dar şi pierdut pentru o viaţă de către marea literatură, care abia îl aşteaptă ca să-i strălumineze viitorul.
O mai dreaptă cinstire a celora pe care-i numim azi înainte-mergători, ctitori, precursori, deschizători de drumuri e cu atât mai necesară cu cât maculatura literară încearcă să substituie valorile, iar exhibiţiile „poetice” ale unora dintre contemporanii noştri vor să dezlocuiască adevărata poezie acum, când avem nevoie de repere. Asta şi fiindcă fiecare se aseamănă cu cărţile pe care le citeşte, iar îndemnul meu ar fi: să citim cărţi bune!
Personal sunt dator cărţilor pe care le-am citit, dar care – mai degrabă – ele m-au citit. Şi astfel mi-au declanşat destinul, mi-au plămădit viitorul, m-au ajutat să deosebesc Binele de Rău; Adevărul de Minciună, Valoarea de Nonvaloare.
Bibliotecile lumii adunate vreme de secole, altele de milenii, vor fi ele vreodată înlocuite de televizor sau Internet? Bucuria de a ţine în mână o carte, care palpită, de parcă-ar fi vie, va putea oare cu adevărat fi înlocuită de ceva-altceva?! „Sara pe deal” de Eminescu sau „Psaltirea” lui Dosoftei, sau „Alexandru Lăpuşneanu” de Negruzzi vor putea ele într-o zi să se scuture de cuvinte, ca să ne impresioneze mai mult altcumva decât adunate pe file de carte?!
Aş compara o literatură cu un arbore. Care are flori („Multe flori sunt, dar puţine rod în lume o să poarte”, zicea Eminescu), muguri, frunze foşnitoare, crengi, tulpină, rădăcini.
Chiar dacă unele flori poetice (ca-n fabula „Frunzele şi rădăcina”) se închipuie mai importante decât rădăcina, eu cred că fără rădăcină toate florile de pe ramuri s-ar usca, şi nici n-ar putea lega rod. Literatura clasică reprezintă rădăcinile acestei literaturi. Înaintaşii au păstrat nestinse luminile graiului – cuvintele ce sunt folosite pentru a se face înţeleşi sau neînţeleşi şi cei care îşi taie craca de sub picioare, susţinând că literatura de până la ei nu există sau că e demodată. Dar cum să fie demodaţi părinţii care ţi-au dat viaţă? Dar cum să se demodeze „Mioriţa”, „Meşterul Manole”, „Luceafărul”, „Scrisoarea III”, „Etymologicum Magnum Romaniae”, „Hora Unirii”, „Limba noastră”?! Sau cum să devină trecătoare Veşnicia?
Cărţile au schimbat destinul omenirii. Ele au notat evenimentele lumii, ca să le cunoaşteam. Datorită lui Homer ştim de războiul troian. Datorită lui Shakespeare globul cunoaşte mai bine istoria Angliei.
Datorită lui Eminescu ne cunoaştem mai bine pe noi. Fiindcă literatura este întâi de toate cunoaştere de sine. Într-o carte, nu descoperim atât nişte eroi sau un autor, cât ne descoperim pe noi înşine, cărţile fiind refractare.
Închei cu o frază pe care am rostit-o cu o ocazie: amintirea, cinstirea înaintaşilor – a înaintemergătorilor noştri – rămâne a fi nu doar o datorie de căpetenie, ci şi una de onoare a oricărei generaţii.
Nicolae DABIJA
14 ianuarie 1999