Ce-or fi vrând macii de la oameni? Fiindcă în mod sigur vor ceva!. De la grâu, știm ce vor. Să-l păzească! Am aflat asta dintr-o poezie care se cheamă chiar așa: Grâu păzit de maci!. Dacă e să vorbesc de omul care sunt eu, n-am să îndrăznesc niciodată să-i întreb ce vor de la mine. În schimb, am să găsesc de fiecare dată curajul de a le spune ce vreau eu de la ei: să nu înceteze niciodată să existe! Nu pentru că n-ar mai avea cine să păzească grâul. Nevoia noastră de pâine e un paznic mai bun decât macii. Fără maci, însă, grâul n-ar ști să se pregătească pentru intrarea în vară. Macii le spun c-a sosit timpul. Și tot ei le arată și drumul, luminându-l.
Grâul însuși nu este altceva decât lumină, așa cum sunt, de altminteri, și macii, doar că la scară mult mai mică. Poate părea de neînchipuit ca lumina să fie luminată. Și de cine? De niște candele minuscule în raport cu ea. Și totuși așa se întâmplă! Picăturile de lumină care sunt macii veghează asupra luminii celei mari care este grâul, ajutând-o să nu rătăcească drumul spre vară.
Poate că vara însăși s-ar putea rătăci dacă macii ar lipsi de pe câmpuri, iar cerului i-ar fi nițeluș mai greu să stea în unele seri de vorbă cu pământul.
Nu știu cum o fi în cazul altor oameni, dar mie mi-ar fi cu neputință să găsesc drumul spre propria-mi copilărie, de nu ar răsări macii primăvara. În târziul primăverii , mai precis. Aș simți din plin târziul ce-mi adie în preajma sufletului, iar grâul n-ar mai fi gârla în care să-mi vină să mă arunc îmbrăcat și să mă pierd, dus de valuri, cât mai departe de lume, în larg, după care, leoarcă de înserarea ce cade peste lume, să pornesc, învelit în liniștea câmpului, spre niciunde!.
Așa mi-aș dori să fie la urmă de tot, atunci când n-o să mai găsesc niciun drum de mers înainte. Numai să am norocul de-a nimeri scurtul anotimp dintre primăvară și vară, atunci când e vremea vegherii luminii celei mari, care e grâul, de către lumina cea mică și plăpândă, care sunt macii. Oricât de rău mi-ar fi, cu macii aproape o să-mi fie bine, așa cum îmi este mereu când pâlpâirea lor fragedă urcă, umăr la umăr cu foșnetul potopitor al grâului, spre vară.
Acolo, în marginea primăverii stau anii mei tineri, așteptându-mă. La un pas de ei, ultima zi din viața pământească a a tatei. N-o să pot uita niciodată bunăvoința macilor de a-l însoți pe ultimul drum. Și, mai cu seamă, felul în care m-am folosit atunci de lumina lor puțină pentru a vedea încotro sunt oamenii și grâul. Erau acolo unde se termina plânsul meu și începea vara.
Ştefan Mitroi