Tataie Gheorghe îi ceruse meșterului să-i împodobească blănile cu flori și să treacă pe el și anul când fusese făcut, mare, cu vopsea albastră, ca să i se știe vârsta. Spre deosebire de căruța cu care pleca zilnic la câmp, carul ieșea rareori din curte. Când avea de mers la oraș sau la cimitir, cu vreuna dintre rudele căreia-i sunase ceasul. Sau când se întâmpla să fie vreo nuntă în familie, așa cum fusese atunci când se însurase Florea, fratele mamei, și chiar atunci când se măritase mama, care nu făcuse nuntă, dar tataie nu-și lăsase fata să meargă pe jos la bărbatu-său, ce trăia în alt sat, dincolo de pădure, și-o dusese până acolo cu carul cel nou, ducându-i, totodată, și zestrea: o plapumă, două perne și câteva macate țesute de mamaie la război. Pe urmă a făcut același drum cu Vica, sora mai mică a mamei, care-și alesese un bărbat din același sat. Apoi în direcția opusă, spre Puțintei, unde ajunsese Aritina. Același număr de perne și de macate și câte o plapumă pentru fiecare. Ar fi încăput mai mult în car, dar nu era de unde.
Mai apoi, peste ani, tataie n-a avut încotro, a trebuit să umple carul cu saci de grâu și porumb, pe care îi căra din câmp acasă, iar de aici, în lunile de iarnă, la moară.
Nu era primăvară în care să nu aud caii nechezând în poartă și să nu-l văd pe tataie intrând în curtea noastră cu un sac de făină în spinare. Afla că mama nu mai avea din ce să facă pâine și se repezea într-un suflet la noi. În trei suflete, mai bine zis, fiindcă pe lângă al lui, mai mare decât toate, erau și sufletele cailor, pe care îi simțeam de departe apropiindu-se, bucuroși c-or să dea iarăși ochii cu mine.
Să se fi gândit tataie, în anii aceia, la timpul ce curgea întruna, și să fi vârfuit zilnic carul cu el, ducându-l cât mai departe înapoi, înspre vremea tinereții lui, l-aș fi văzut apărând și acum la noi în sat. Dar nu s-a gândit, pomenindu-se, într-o zi, c-a îmbătrânit. Iar într-o altă zi, că l-au suit oamenii din sat în carul lui, cu fața spre cer și cu mâinile pe piept. Și, cu toate că era iarnă, era tataie înconjurat de flori. Florile de pe blănile carului, ce nu se ofiliseră încă.
Un sfert de veac mai târziu, le-am găsit la fel de proaspete, în același loc, deși carul zăcea într-o rână, sub un șopron al casei în care trăiseră bunicii. Uitasem de existența lui.
Doar că el ne ținea minte pe toți. Și pe cei plecați de pe lume, și pe mine, rămasul în urma lor, care îi căutam peste tot pe cei plecați, dar nu-i găseam pe nicăieri.
Nici anul 1942 nu se ștersese de pe loitre. Roțile de lemn ale carului erau întregi. Era până și oiștea la locul ei. Numai caii lipseau. Și omul care să-i mâne din nou la drum.
La câteva zile după aceea, am adus pe roțile lui, cu niște cai de împrumut, carul în curtea casei părintești. Adică în satul de dincolo de pădure. Am chemat un prieten pictor din București, care a îndreptat un pic tijele florilor și-a adăugat un strat proaspăt de vopsea pe anul din certificatul de naștere al carului. Asta a fost tot.
Sunt mai bine de zece ani de atunci, și, când am chef să stau de vorbă cu tataie, care se uită de sus, printr-o ferestruică a cerului, la mine, sau îmi face mama semn cu mâna, de la o altă ferestruică, îmi culc tâmpla pe loitra carului și-l rog în gând să pornească spre stele cu mine. Până în apropierea Carului Mare. Doar până acolo!
Doamne, ce bine îi stă copilăriei mele pe pământ! Și caii de fum, ce mă poartă prin slăvile cerului, nechează subțirel: Iha! Iha!
Iar mama și tataie, pe care nu i-am văzut niciodată atât de fericiți, râd întruna. Râd fără oprire!
Ștefan Mitroi