Toată lumea ştie că democraţia este centrată pe cetăţean, pe măria sa, cetăţeanul. Cel puţin, teoretic, principial. Practic, ea e centrată pe alte coclauri. Dacă îmi spune cineva că politicianul moare de dragul cetăţeanului, că nu doarme, gândindu-se la binele cetăţeanului, eu mă fac popă. Popa-prostul. Toată lumea ştie că educaţia este centrată pe elev. Pe măria sa, elevul. Foarte bine! Cel puţin, teoretic, etc., etc. Dar, practic, elevul nu se vede. Se vede şi se flutură, în schimb, sloganul. Se spune că tonul face muzica. Şi aşa este. Dar tonul, chiar dacă se aude, nu se vede. De asemenea, copacii nu se mai văd de pădure. Se spune că sloganul face politica. Şi aşa este. Sloganul, repetat cu înverşunare patriotică şi cu mânie proletară, devine drapel călăuzitor pentru masele populare, dornice de a fi îndrumate, păstorite mioritic, exploatate ştiinţific şi riguros ideologic. Dar, să n-o mai dăm cotită în stânga şi în dreapta, există şi o biblie modernă, devenită slogan universal, luciferic, solar, astral, anume „Charta drepturilor Omului”! Păi? Credeaţi că am rămas la nivel local, rural, terestru? O, nu se putea să nu se poată! Drepturile omului, ca „nouri lungi pe şesuri”, vorba poetului, nu se transformă niciodată în ploaie binefăcătoare pentru creştetul sărmanului om de rând! Toate plutesc pe deasupra lui. Toate sunt sus. Toate sunt intangibile. Ca albastrul cerului, ca stelele. Toate s-au mutat în „Cuvânt”. Realitatea a divorţat de materie şi s-a mutat în ,,Semn”. Lumea a devenit Text, Semiotică. Dar, cuvântul „câine” nu latră, cuvântul „cal” nu nechează, cuvântul „nor” nu plouă, cuvântul „proletar” nu se luptă cu conceptul de „burghez”, cum spunea filosoful. Se vede peste tot o teamă faţă de oameni. Toată gândirea cârmacilor, de toate culorile, se pliază pe Om, nu pe Oameni. Trăim o viaţă de dicţionar, unde lucrurile nu sunt decât numite. Toate încercările de a lega cerul de pământ au fost timide, fragile, inconsistente. Trăim, fatalmente, sub zodia generalului incolor, inodor şi insipid. Am scăpat, într-un fel, de Metafizică, de Absolut, de Marele Anonim, de Transcendent, cafele tari ale gândirii rătăcite, şi am intrat în zodia Generalului, nechezolul oficial al modernităţii. Se părea că arta, conform sloganului, este individuală, subiectivă, o îndeletnicire particulară. Oare, aşa a fost? Oare aşa o fi? Păi, un poet de poet, un individual până în măduva sinelui său, nu este plasat, imediat, sub umbrela unui curent literar, care abia îl aştepta la colţ? Eşti individual, deci nu exişti! Pentru că nu există decât generalul. Rezultă, logic, ştiinţific, riguros probat, că poeţii nu există! Rezultă că artiştii, individualităţi de toate felurile, nu există! Plecaţi de acasă ca individuali, ei ajung la capătul drumului, soldaţi înregimentaţi în armata generalului incolor, inodor şi insipid. Acidul generalului dizolvă individualităţi. Omul care transpiră, muncind, pe care îl doare o mână sau căruia îi lăcrimează ochii din cauza poluării, devine „cetăţeanul” inodor, incolor şi insipid, o mască, un semn, un afiş. Copilul, cu toate particularităţile sale de fiinţă omenească, devine, prin slogan, „elev”, formulă generală, algebră, geometrie, semn grafic, punct. Gelu, Gică, Barbu, Gina nu mai sunt Gelu, Gică, Barbu, Gina, gheme de sensibilitate, ci generalul „copii”, apoi, generalul ,,elevi”, apoi generalul ,,educabili”. Totul se priveşte de departe, de sus, de niciunde. Asistăm la o lume privită cu ochii închişi.
Chiar dacă abstractizarea şi generalizarea sunt progrese necesare ale gândirii omeneşti, în organizarea societăţii şi a vieţii, prin prisma „asemănării”, e nevoie să intrăm în altă zodie a progresului, în zodia „deosebirii”, prin coborârea de la abstract la concret, de la cuvânt la faptă, de la ideal, la real, de la boală la bolnav, de la Concept la Sensibilitate, de la OM, la OAMENI, cu nume şi prenume, ca în faţa Domnului Dumnezeu! Amin!
Janet Nică