default-logo

Poetă și reporter prin Anglia. Carmen Tania Grigore. Față în față cu „Cerberul din clepsidră”

Autoare de poezii publicate încă de la vârsta școlară, a așa-ziselor concursuri „Tinere condeie”, și remarcată de Ion Caraion prin 1977, CARMEN TANIA GRIGORE a perseverat pe linia acestei „plăceri vinovate” și mai târziu, când, după un sejur în Anglia, revine acasă și se dedică poeziei. Obține diferite premii la concursuri naționale (și chiar internaționale”), fiind prezentă în presa literară și în unele antologii.

 Buzoiancă din Nehoiu, dar stabilită la Brașov, C. T. GRIGORE  (18 mai 1962, Nehoiu, Buzău) debutează în volum în 2009, cu „Pulsul țărânii”, făcând dovada unei poezii de meditație întoarsă către elemente, având deopotrivă un aplicat simț al htonicului („pulsul țărânii”) și puterea de transfigurare a trăirilor și emoțiilor în versuri gândite, rotunzind nu de puține ori viziuni de o remarcabilă definire poetică, și nu în spontaneități confuze, abstrase, străine feminității sale de o sensibilitate aparte.

După debutul destul de promițător, urmează „impactul cu Anglia” (șoc revelator de trăiri, apăsări, doruri și emoții specifice înstrăinării), o etapă importantă ca experiență de viață, cu dificultăți de integrare, dar și acumulatoare în multe privințe și deschizătoare de „ferestre”, aducând „un plus de greutate lăuntrică” poeziei sale, materializându-se peste ani în volumele închegând cât mai expresiv „poemul meu de identitate”.

Experiența Angliei, ca să formulăm astfel, a fost roditoare și sub alt aspect al cunoașterii. O lucrare aparte în bibliografia poetei este cartea-document „PAŞI SPRE COMOARA DIN SUFLET„(2010, reeditare 2018), scrisă sub forma unui dialog cu Alexandra Noica Wilson, fiica magului de la Păltiniș, Constantin Noica, cunoscută în timpul sejurului englezesc, la Devon (coperta reproduce o fotografie a filosofului cu fiica sa și nepotul Brian, realizată la Edinburg în 1983). Pentru monografiștii gânditorului C. Noica, lucrarea prezintă un interes deosebit, prin informațiile privind aspecte din viața de familie, întâmplări ale vieții, relația cu unii semeni și, în general, cu societatea vremii. Cartea pune în evidență spiritul publicistic și deopotrivă eseistic al autoarei, un fel de vocație maieutică dar și de iubire creștină (de revelare a idealului de kalokagathia, însumând nu numai „frumosul” și „binele”, dar și „adevărul”, triada elină a perfecțiunii umane) prin care este adusă la cunoștința cititorului o experiență de viață aleasă și un bogat material de date, menite a contribui la conturarea nuanțată a profilului sufletesc și identitar al „înțeleptului de la Păltiniș”.

Revenirea acasă a permis și poeziei să se regăsească într-o ideografie lirică amprentată de sensibilități și viziuni cât mai specifice unei feminități simțind nu numai nevoia comunicării dar și un fel de terapeutică a mărturisirii prin poezie.O raționalitate ordonatoare, în caligrafierea imagistic-metaforică a sentimentelor și afectivităților/ trăirilor de ordin biografic, este vizibilă în cărțile de poezie, tot mai țesute „cu fir de borangic” din impactul cu realitatea („opresoare”)…

Deopotrivă mărturisire și despovărare, poezia aceasta e un fel de psiho-terapie lirică precum se poate vedea în volumeledin ultimul deceniu: „Minutul de sinceritate” (2011), „Un sezon cât o viață” (2012), „Secvențial / Sequentially”, ediție româno-engleză (2017), „Cu nostalgii la vedere” (2018), „Cerberul din clepsidră”, culegere (2019) sau „Taina în care locuiesc” (Neuma, 2021), „cartea cea mai bună a unei poete mature” (Horia Gârbea).

Promovând „un miracol al simplității transpus în paradigmă ontologică” (Ionel Bota) și înțelegând poezia ca „o descătușare a unor energii interioare, iar poetul – propriul intermediar” (Ana Dobre), Carmen Tania Grigore exprimă „o voce lirică tensionată, dar care rămâne profund feminină” (H. Postelnicu), „atingând tainițele adânci ale sufletului omenesc” într-o „simplitate aleasă cu bună știință”, mergând totuși la esențe, mai ales în poezia meditativă „aproape aforistică”, de mare impact și totodată „interactivă”, cu un „ritm interior și o cadență perfectă, chiar dacă este scrisă în vers alb” (Cezarina Adamescu). Nu a lipsit criticii observația de „frumusețe stranie abstrusă, cu irizări de descripție fantastă, dar și sugestie spiritualistă, versuri în spatele cărora veghează o notă rafinată despre raporturile sale cu existența și poezia” (Maria Diana Popescu)…

Pentru Carmen Tania Grigore, poezia este, departe de exhibiționismul feminist de azi, afect, sentiment, trăire, reverie, nu dincolo de limitele propriei lucidități ori de o atitudine certamente sigură pe sine sau sperând a se desluși din dileme întru o toamnă roditoare (acest împăcător sentiment de autumnalitate adie prin poeziile „Tainei”): „ca un măr/ îngreunat de mirare/ înmugurește în tihnă/ poezia/ într-un decor/ fără margini// seva împerecheată/ cu lutul fecund/ devine dor/ imposibil de/ îndepărtat/ un fel de/ sentință în alb/ care așteaptă/ mâna promisă/ mâna care/ să se rotească/ deasupra viselor/ stârnind acea plutire/ în care/ nu mai știi/ unde să te oprești” (poem dăruit poeziei).

Este vorba, altfel zis, de o poezie trăită, roditoare „în tihnă”, configurând tematic și motivic într-un registru imaginar de decantări metaforice („cămările sufletului”). Lirica d-nei Carmen Tania Grigore a evoluat, putem spune, de la „maniera mai lejeră” (cultivată în liceu), la o asumare mai gravă, în funcție și de sinuozitățile destinului, trăind între „chemarea de sibilă” și „rutina existențială”, după cum însăși poeta declara într-un interviu:„Cum însă uneori viața este un labirint care ne absoarbe și ne întortochează drumurile, s-a întâmplat să mă îndepărtez de poezie și ani buni am oscilat între chemarea ei de sibilă și rutina existențială.”

Mult îmbogățită sub toate aspectele, experiența anilor de viață i-a stimulat creația în sensul regăsirii de sine și mărturisirii cu rol psiho-terapeutic, astfel că lirica d-sale s-a îndreptat către o reflecție a rememorărilor, în sens liniștitor, de pacificare/ atenuare prin înțelegere a antinomiior sufletești. Pentru autoare, căreia nu-i place discursul prozaic mizerabilist de bravadă,în definitiv, searbăd și anticultural, ba chiar insolent-licențios al unor juni/ tinerede avangardism prost înțeles din ultimele promoții, poezia înseamnă, așadar,trăire, sentiment, emoție,reverie, transfigurare, transmițând un mesaj „subtilizat” în metafore, dincolo de tranzitivitatea imediată a cuvântului. „Uneori realitatea mă sperie” sună un titlu mai vechi, iar dintr-o „scrisoare pentru mama” înțelegem exact funcția opresoare a acestei „realități” în raport cu psihismul creator, din care totuși nu poate evada: „am intrat în rândul lumii/ mamă/ realitatea mă urmărește obsedant”. Conștientizându-și starea interioară deloc confortabilă (anduranță la pelin),  poeta trăiește acele neliniști „colțuroase” ce-i cutreieră sufletul: „ale mele sunt/ aceste neliniști/ aruncate/ în colțuri de idei/ ele mă strigă pe nume/ când alunec/ din rugă/ în ora pustie” (neliniști). Este vorba de o poezie care, adunată în antologia din „Cerberul din  clepsidră” (Neuma, 2019, 100 p.), exprimă o feminitate pe care o înțelegem nu atât din citarea pe alese a versurilor, cât din sintagme (versuri) evocând un metaforism de o expresă referențialitate, de regăsit pretutindeni: „poemul meu de identitate”, „oglinda mă sperie/ și evit contactul/ cu realitatea”, „dar vai/ linia de sosire/ pare tot mai departe”, „mă simt înstrăinată/ de tăcerea mea intimă”, „strigător la cer”, „câmp vizual/ paralel cu imaginația mea”, „cuvinte dezmembrate”, „nevroze suspinând”, „chip/ intoxicat de atâta eroare”, „însingurare bine pusă la punct”, „trupul de pasăre congelată”, „aluviuni verbale”, „psalm de suferință”, „spaima și moartea lirică”, „argumente/ smulse din propria inimă”, „roiuri de ciori vehemente”, „vacarm metalic”, „miroase a meconiu în jur”, „sentință în alb”, „pădure decapitată” etc.

„Ancorată în celălalt Eu,/ am stricat/ echilibrul de sticlă”  (celălalt eu), scrie autoarea volumului Cu nostalgii la vedere (Sitech, 2018), netemându-se a-și devoala trăirile și încercările sufletești, în general imaginarul fantasmatic al unui psihism năzuind la decantări și sublimări: „aerul sângerează/ și mă strigă pe nume/ noapte și zi/ se aude o bătaie de gong/ care dă o altă formă/ așteptării/ dar eu am plecat/ de acasă/ cu fericirea în eprubete (…)/ suflul fierbinte al patriei/ m-a ajuns din urmă/ suflul fierbinte al patriei/ m-a incendiat/ de aceea sângele meu/ arde mocnit/ ca o pădure decapitată/ e aceea sudoarea inimii/ s-a evaporat/ estetic spre Voroneț” (Cu nostalgii la vedere). Subtila ironie din final sugerează și o distanțare de sinele profund numai atât cât să-i permită autoarei să dea puțin la o parte perdeaua, să-și lase întrevăzută în metafore lumea lăuntrică. O spune de fiecare dată cu un asumat dolorism, „trăirea” și „poezia” născându-se una din alta, ca într-un joc de imagini multiplicate la infinit din oglinzi puse față în față: „ca un lup rănit/ gândul se întoarce/ mi-a sfâșiat/ un poem/ cu limbă de șarpe/ am experimentat/ spaima și/ moartea lirică/ dar/ nici renunțare/ nici împăcare/ în suflul final// doar argumente/ smulse din propria inimă” (doar argumente). Așadar, nici „renunțare”, nici „împăcare”, ziua de mâine rămânând „ca o făgăduință/ între necunoscuți” (și mai departe), ba chiar dându-i senzația unor „cartușe oarbe/ trase dintr-un/ cer intermediar” (horoscop). O împăcare cu sine, în sensul armonizării/ pacificării tuturor încercărilor sufletești și antinomiilor imaginare, este de reținut, acum, căci, dacă poeta simțindu-se altădată „opresată” de realitate, nu are decât, în sfârșit, să o accepte în sensul salvării, al unei redempțiuni alinătoare de zbucium și pe deplin terapeutice, alintând toate „secusele aritmice” (stimulate, desigur, de același disconfort psihic): „bună dimineața!/ zic realității/ care m-a racolat/ din vis/ și mi-a lăsat/ pe noptieră/ o foaie de observație/ dolofană/ m-am vindecat de așteptări/ nu mai am de declarat/ nicio suferință// am amanetat/ lanțul slăbiciunilor// sângele mă străbate/ înrourat/ mă descântă/ apoi alintă/ toate secusele aritmice” (autovindecare).

Dincolo de așa-numitele „problematizări” de artă poetică, implicând Eul în acute definiri onto-existențiale, remarcăm, „la vedere” frumoase poeme de dragoste, de felul celei intitulate „bucuria cea de toate zilele”, țesând peste realitate trăită „dintr-o extremă în alta” pânza reveriei reconfortante: „aceasta-i dimineața/ în care sângele înmiresmat/ nu se știe cum/ de mâna ta/ îmi aduce lent/ vindecarea/ dimineața aceea/ în care nu ai grija zilei de mâine/ nici festivități/ care să agite liniștea/ dintr-o extremă în alta/ parcă nicicând/ nu m-ai trezit ca acum/ strivindu-mi/ fragi sălbatici pe buze”.

Dar există și ipostaza retragerii în suferință, în „măreția/ incendiarei/ singurătăți”, altfel zis „în pacea ochiului/ invulnerabil”: „am străbătut/ distanța/ dintre trădări/ cu inima atrofiată/ de febra unei/ înfometări/ dureroase// jinduiam după/ aroma unui ambient/ împrospătat cu/ respirația ta/ precipitată// zile și nopți/ am ținut la piept/ un cuțit/ care-mi incita/ imaginația// până când/ am început/ să plutesc/ în măreția/ incendiarei/ singurătăți// abia atunci/ am înțeles/ pacea ochiului/ invulnerabil”…

Desigur, poeta nu este străină de anumite „subtilități de limbaj”, insinuând tăceri și reproșuri, căutând a rosti „doar argumente” și vorbind „pe dinăuntru”, crezând în sintagma, care devine și ea titlu de poem, „niciodată târziu”.

„Scrisul” poetei dă ascultare „gândului”, iar acesta „inimii” și așa mai departe până la revelarea „tainei” în regimul căreia se naște poezia. Avem în „taina scrisului” o artă poetică menită a ilustra demersul „facerii” poeziei, îmbinare de „trăire”, „afect”, „cuvânt” în atingere cu „ideile colțuroase” ale realității într-un „exorcism” pe măsura trăirii: „scrisul meu/ se face că/ dă ascultare gândului/ gândul se face că/ dă ascultare inimii/ inima se face că/ dă ascultare/ vârstei/ carpe diem/ până când/ instinctul atavic/ se face că plouă/ și dă ascultare/ exorcizării/ pe care/ o merităm” (taina scrisului).

O altă temă reiterată în volumele din urmă este aceea a timpului, marea trecere, acesteia îi cad pradă existențele: este „cerberul/ ascuns în clepsidră” (titlul antologiei din 2019), împotriva căruia poeta lansează „poemul”, desigur, salvator: „timpul dezleagă/ dulăii flămânzi/ eu rămân desculță/ prin vârsta de afară/ în loc de strigăt/ lansez un poem/ acut ca o spaimă/ înfiptă-n retină/ la fiecare colț de cuvânt/ așteaptă un cerber/ ascuns în clepsidră” (desculță în vârsta de afară).

Iată cum vârstei lăuntrice îi corespunde și o „vârstă de afară”, coordonate pe care se joacă drama acestei poezii de o feminitate vizionară și, totuși, așezată în temeiuri lucide. Alta este însă invocata „cumințenie” a scrisului: „poemul acesta are cumințenia/ unei persoane țintuite/ într-un cărucior cu rotile./ dependent de iubire/ nu poate ieși în lume oricum/ (…)/ când e speriat de moarte/ poemul se chircește febril/ inima lui se înfoaie a porumbel/ și năvălește afară./ dă târcoale ochiului/ apoi față în față/ așteaptă/ câteva semințe de mărturisire” (altceva decât o stare de inspirație)…

Oricum, percepția timpului implacabil este acută, zilele sporesc muntele solitudinii, iar nopțile „se topesc/ ca un psalm de suferință” (însingurare bine pusă la punct). Este transcrierea cu o discretă ironie a celui ce se simte „străin în propria vârstă” și „oricât aș căuta/ nu găsesc/ niciun refugiu/ în caz de aluviuni verbale”…

În general, avem a face cu o aleasă exprimare a unei feminității încercând experiența salvării dintr-o existențialitate opresoare, printr-o poezie în care imaginația „ca un bumerang/ întârziat/ a spintecat clipele/ eliberând floarea de mac/ captivă-n artere” (eroare de calcul). Remarcabil este acest lirism de elevată feminitate, neostentativ în sens neo-marxist, – precum în devălmășia unui mizerabilist feminism ce face ravagii azi în promoțiile douămiiste! -, căci, dincolo de bietele exhibări de radicalism activist, Carmen Tania Grigore își asumă condiția onto-existențială („taina în care locuiesc”), cu o reveriantă luciditate sporitoare de strălucire și pregătită a înfrunta nu Leul din Nemeea, ci „Cerberul din clesidră”: „vă mulțumesc/ dar nu am nevoie de libertate/ mă simt mult mai femeie/ în acest model de capcană/ în care mi-a înflorit respirația/ printre oase” (nu am nevoie de libertate).

Antologia „Cerberul din clepsidră” este cu siguranță o carte bine articulată și reprezentativă, rotunzind destinul oarecum singuratic, ieșit din serie, al uneia dintre cele mai talentate poete din literatura română de azi.

 Tg.-Jiu, 11-12 februarie 2022

 

Zenovie Cârlugea

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*