Hrisoavele vremurilor îndepărtate ne vestesc cum că spre începutul timpuriu al iernii anului 1896, ţăranul Gheorghe Cârţan se aşternea la drum lung şi anevoios, la capătul căruia avea să îi iasă în cale Roma, capitala Italiei şi a fostului Imperiu Roman. Acele locuri care, de milenii, deveniseră adevăratele leagăne ale latinităţii limbii vorbite și celei scrise a neamului românesc. Brodise în aşa fel lucrurile încât ziua de 24 ianuarie, atunci când urma să împlinească vârsta de 47 de ani, să îl găsească pe drumul mersului pe jos până la Columna Împăratului Traian de la Roma, monument de cinstire şi omagiere a eroilor războaielor daco-romane. Într-o poză din acea vreme, publicată în paginile unei gazete italiene, putem admira cât de bine şi de frumos îi şedea îmbrăcat în straie româneşti, ţesute şi brodate de mâinele muncite ale bunei sale mame. În picioare avea opinci cu obiele, legate cu nojițe, la fel ca toţi ţăranii-plugari ai satelor de iobagi români de pe streaşina împădurită a nordului Munţilor Făgăraş. Pe cap purta o căciulă brumărie și țuguiată în creștet; peste umeri, suman din pănură groasă de lână și desagi plini cu cele trebuincioase: merinde și haine călduroase, iar în două trăistuţe câţiva bulgări de pământ din Ţara Românească, precum și câțiva pumni de boabe de grâu din ţinuturile ardelenești. Ajuns la Roma, atât pământul cât și grâul le vor împrăștia (precum semănăturile tomnatice), pe treptele Columnei, ştiind că trecuta zi de 24 ianuarie simbolizase aniversarea a 37 de ani de la desăvârşirea Unirii Principatelor Române, sub sceptrul Principelui-Domnitor Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), precum și 47 de ani de la nașterea sa.
De atunci, de mult de tot, şi până în zilele noastre, peste noi şi peste toate au trecut felurite vremi şi vremuri. Când mai bune, când mai rele. De unde şi nevoia de a nu uita nicicând mesajul de înţelepciune, ca şi cel de înalt patriotism pe care ni l-a lăsat moştenire acest brav fiu de români iobagi din ţinuturi ardelene, supuse nevrednicilor stăpâniri străine de limbă şi de neam. Dovadă că numeroşii săi biografi, scriitori şi istorici-academicieni l-au numit „ţăranul cărturar făr de carte”. Un nume, cum nu se poate mai potrivit, transformat în renume, atâta timp cât mai toată lui viaţă și-a dăruit-o ducerii, în desagi, peste Carpaţi, a cărţilor tipărite în Țara Românească în dulcele grai strămoșesc.
Așadar, vineri, 24 ianuarie 2020, am aniversat două evenimente, din care unul de o deosebită importanţă istorică: împlinirea a 161 de ani de la unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Moment întregit de cinstirea memoriei lui Badea Gheorghe Cârţan, la împlinirea a 171 de ani de la naşterea acestuia. Pe crucea-monument a mormântului său din cimitirul din Sinaia stă scris:
„G. BADEA CÂRȚAN DOARME VISÂND ÎNTREGIREA NEAMULUI SĂU. 1911”.
Între timp consătenii lui dragi i-au încropit din bârne de brad şi de stejar, o căsuţă cu pridvor și tindă, tot aşa cum aveau în trecut ţăranii de prin partea Cârțișoarei Munților Făgăraș. Durată din chirpiciul lutului pământului și din pleava și paiele grâului, văcăluită (zugrăvită) în albastrul Cerului. Iar drept acoperământ împotriva ploilor, furtunilor, viscolelor și zăpezilor, snopi de paie. După care învățătorii, profesorii și preoții satului au aşezat în micile ei încăperi cele mai dragi amintiri, înfățișând trudnica lui viaţă. Ghizii-muzeografi voluntari, precum octogenara dăscăliță Valerica Stoica, și mai tânărul ei urmaș, Gheorghe Budac, neuitând să le amintească vizitatorilor atât numele cât și lăudabilele fapte ale regretatului Traian Cânduleț. ”Istoricul-autodictat” al așezării lor natale. Omul care, de mic copil, a adunat mărturii ale trecerii vrednicului lui consătean prin lume: vechi cărți și fotografii-document îngălbenite de timp, ziare și reviste străine cu povești despre Badea Cârțan, sfinte icoane și straie țărănești făgărășene. Dacă, cândva, drumurile vă vor duce și pe cursul mijlociu al Oltului, iar de aici pe spectaculoasele urcuşuri în serpentine ale Transfăgărăşanului, faceţi-vă răgaz să treceţi pragul acelei căsuţe care vă va ieși în cale!. O să fiți încântaţi să aflaţi cât de mult și cu folos a trudit acest om simplu pentru ca românii ardeleni să-şi poată păstra credinţa străbună, graiul neaoş românesc, datinile şi obiceiurile. Eu, bunăoară, de câte ori fac acest plăcut popas, mereu îmi aduc aminte cu bucurie de acel dintâi localnic care mi-a vorbit la Radio România despre Badea Cârţan. Era simpaticul și meditativul ”Traian al Cânduleților Cârțișoarei Făgărășene”. Cel care avea să facă, ca în jurul vieții și activității lui Badea Cârțan, să se înfiripe povești asemănătoare memoriei lui Moș Ion Roată, moldoveanul hâtru de gură din vremea ”Unirii celei mici a lui Cuza Vodă”.
NOTĂ: Și cum s-a instituit bunul și patrioticul obicei ca gazde ale celor două manifestări omagiale alăturate să fie când locuitorii Cârțișoarei, când cei ai Sinaiei, cele de anul acesta au aparținut municipiului-stațiune balneară, acolo unde, Badea Cârțan își doarme somnul de veci ”visând întregirea neamului său”.
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR