default-logo

IMAGINEA DELIRULUI POLITIC

  Alegerile parlamentare s-au încheiat. Ce constatăm în urma acestei campanii forțate?

–  Fiecare partid este creatorul propriei realități, propriului discurs care nu are nimic de-a face cu vreo ideologie, oricare ar fi ea, 

–  Fiecare partid afirmă că a câștigat alegerile,

–  Fiecare partid se teme ca ceilalți să nu fure voturile, 

–  Schizofrenia politică este la ea acasă, 

–  De cealaltă parte, cetățenii României-derutați, dezinformați, pulverizați precum un vas în o mie de cioburi,

–  De ideologie nu se vorbește,

–  Cetățenii se întorc la condiția lor anterioară de mulțime tăcută.

   We make Romania great again!

   Proiecte perpetue care nu se îndeplinesc niciodată. 

   Sarabanda figurilor prădătoare și incompetente continuă, ca într-un carusel grotesc. 

   Cetățenii României au demonstrat că îmbrățișează democrația, ca regim politic. Dar idealul de țară nu există. Și este o nevoie acută de el. 

   Bătălia secolului XXI este care ideologie va învinge. România se află în afara cadrului ideologic, pentru că nu se înfruntă doctrine, ci persoane.

Partidele politice , multe la număr, sunt ca niște holograme pe pereții peșterii lui Platon. Jocul este unul al fantoșelor lipsite de consistență și esență. Decadența și a-moralitatea guvernează aceste grupuri de interese, care n-au nimic de-aa face cu „cetățenia ” și democrația reală. 

   Toate alegerile sunt însoțite de campanii electorale. Campania electorală este o perioadă de timp în care comunicarea despre candidați este foarte intensă, perioadă după care cetățenii au oportunitatea să decidă cine trebuie să-i reprezinte. 

   Campania electorală nu a existat în România. Mai mult, campaniile electorale tind să nu mai existe în România, dacă avem în vedere și alegerile prezidențiale din 2016. 

   Președintele în exercițiu a luat locul partidului aflat în poziția de administrare guvernamentală a țării, promovându-și aproape zilnic propriul discurs electoral, după regula ritmică: Retorică, Repetiție, Negare. Cu alte cuvinte, propagandă pură ( cf. definiției propagandei: activitate sistematică, acțiune psihologică exercitată asupra unei persoane, grupuri sau populații în vederea intensificării difuzării unei idei, doctrine, ideologii de pe pozițiile unei anumite grupări sociale) și manipulare, pentru că raportul dintre cele două tehnici este ambiguu.Totul fondat pe un sindrom al scandalului.

   Nu ne-am propus să analizăm modelul comunicării politice la început de secol XXI, dar observațiile privind comunicarea politică la nivel național se impun. Și ea poate fi sintetizată în câteva cuvinte: de-reglementare, sondaje de opinie manipulatoare ( căci statistica este o metodă perfidă de manipulare), ignorarea alegătorilor- văzuți ca o masă amorfă, mută și fără standarde politice. Dar, politica este cu și despre cetățeni. De ideologie nici nu poate fi vorba. 

   Este adevărat, există tendințe sistemice referitoare la comunicarea politică la început de secol XXI. Comunicatorii politici operează, astăzi, urmărindu-și propriile scopuri și într-un mediu  socio-politic aflat în schimbare rapidă. Audiența este foarte fragmentată. Iar instituțiile media, din păcate, caută să-și păstreze cota de audiență mizând pe fricile și anxietățile publicului față de un mediu în schimbare. Pe de altă parte, breșa socială între bogați și săraci, între cei educați și cei mai puțin educați se adâncește tot mai mult . Prăpastia dintre majoritatea angajată și minoritatea dezangajată este adâncită de activitățile strategice ale media și ale consilierilor politici. Segmentarea și fragmentarea din ce în ce mai puternice ale societății înseamnă că o parte a cetățenilor devine marginalizată de procesul politic, de ritualurile și informațiile politice. Democrația reclamă, mai mult ca oricând, un sistem sănătos de comunicare politică. Utilizarea anumitor tehnici pentru atingerea scopurilor dorite, care avantajează unii actori, are un impact negativ la nivelul sistemului ca întreg, iar strategii politici nu sunt interesați să acorde atenție sănătății sistemului. 

    Dar, revenind……

   Sociologul Max Weber distinge trei tipuri de autoritate și legitimitate. Autoritatea tradițională, bazată pe tradiție și datini, autoritatea charismatică, bazată pe devotamentul față de o personalitate charismatică, adică pe calitățile excepționale ale celui ales, și autoritatea rațional-legală, bazată pe instituții, pe un statut, pe supunerea nu față de persoană, ci față de Constituția care l-a învestit. România a depășit stadiul legitimității bazate pe uzanțe și obiceiuri, proprie Evului Mediu, și a făcut, teoretic, saltul spre legitimitatea rațional-legală. Constituția reglementează funcționarea instituției prezidențiale. 

   Dar, ce facem atunci când ni se oferă un simulacru al autorității legale? Atunci, ne punem întrebările fundamentale: în folosul cui se exercită guvernarea? Pentru ce intră oamenii în politică? Răspunsurile ar necesita o discuție profundă și morală. 

   Ce vedem în urma alegerilor parlamentare din decembrie 2020? 

O clasă politică ne-profesionalizată, instinctuală, o dezorientare aproape fără ieșire a alegătorilor, sacrificați încă o dată, o lege fundamentală fără valoare pragmatică, un marasm social greu de depășit. 

   Apelul „Treziți-vă la Realitate! ” este pe zi ce trece mai puternic, iar prețul refuzului de a accepta realitatea este din ce în ce mai greu de plătit. 

   În prima jumătate a secolului XX, antropologia socială a ajuns la concluzia că toate societățile, moderne sau tradiționale, se confruntă cu aceleași probleme fundamentale, doar răspunsurile diferă. Sociologii, pe baza cercetărilor și studiilor de teren, au identificat problemele comune tuturor societăților. Studiind cultura națională, aceiași sociologi au opinat că anumite teme pot fi considerate probleme fundamentale în întreaga lume (sf. sociolog Alex Iukeles și psiholog Daniel Levinson) și care au consecințe asupra funcționării societății: relația cu autoritatea, relația dintre individ și societate, felul în care sunt percepute masculinitatea și feminitatea, căile de tratare a conflictelor, controlul agresivității și exprimarea sentimentelor. 

   Cu câteva zeci de ani mai târziu, dintr-o amplă cercetare la nivel mondial pe 76 de țări , întreprinsă de Geert Hofstede, Gert Jan Hofstede și Michael Minkov, pe culturile naționale au rezultat aceleași dimensiuni ale culturii naționale: distanța față de putere, colectivism-individualism, feminitate-masculinitate și evitarea incertitudinii. 

   Dacă aplicăm acest model la România, aflăm că în România distanța față de putere este mare (ne referim aici la dependența față de conducători),  România este o țară în care valorile colectiviste sunt predominante ( predomină interesele colective și idealul de patriotism), societatea românească este una masculină, în care se pune mare accent pe supraviețuire și cu o dimensiune puternică de evitare a incertitudinii ( de altfel, explicabilă istoric). Evitarea incertitudinii reduce ambiguitatea, confuzia. De aceea, oamenii dintr-o astfel de cultură caută structuri prin care evenimentele să poată fi limpede interpretate și prezise. 

   Ce ofertă politică poate răspunde acestui model cultural?

   Dacă analizăm, găsim răspunsul. 

   România se află la doar 30 de ani față de un totalitarism comunist ( căci totalitarismul poate fi de mai multe feluri) și păstrează încă adânc înrădăcinate valori culturale dinainte de 1989, deși aspiră la adevărata democrație și libertate cetățenească. Realitatea însă nu oferă suportul politico-social pentru schimbarea de mentalitate. Pe de altă parte, un popor veșnic amenințat, agresat de-a lungul secolelor de imperii și mari puteri, nu poate printr-un simplu mimetism instituțional  și comportamental  să se transforme. Căci formele fără fond nu dau rezultate. Și niciun model cultural nu poate fi implementat într-o țară, dacă nu ține seama de valorile adânc înrădăcinate în mentalul colectiv  al acestui popor. Un astfel de popor este o pradă ușoară pentru politica a- morală. 

   Prin urmare, un simulacru de campanie electorală, un simulacru de ofertă politică, un simulacru de proiecte, un simulacru de bun simț, față de un popor umilit și desconsiderat, chemat la vot într-o perioadă de risc al sănătății personale, nu pot avea succes. 

 

                                                      Jurnalist,prof.dr. Rosemarie Haineș

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.