default-logo

Nicolae Bălașa / Despre crimele umane făcute în numele binelui pentru omenire

Ca omul de modă veche, omul pentru care obrazul contează, desigur, așteptam reacții la cele scrise, fie și doar contextual. Alegerile au bătut la ușă, gargaragiii și-au făcut numărul, iar poporului i-a rămas, ca și până acum, „jocul de gleznă și ciocul mic – că doar noi suntem la putere”. Nu a fost să fie și, din câte se vede, încă nu a ajuns cuțitul la os. Desigur, cele discutate cu voi, contemporanii mei, vor fi luate în considerare, din  păcate, peste câțiva ani. Bine și atunci, numai că suferința celor din prezent și a celor din viitorul apropiat, va fi pe măsura ignoranței și a mersului prin vremuri cu tărtăcuța între urechi. Nu fără urmări! În definitiv, omul face, omul trage! – pentru că, deocamdată, extratereștrii sunt doar în mintea noastră, dar mai ales a celor ce manipulează omenirea. 

 Fraților, pentru că nu mi-am încheiat pledoaria în numele căreia au acționat partidele politice de extremă dreaptă și extremă stângă, am să-mi reiau discursul de acolo de unde am rămas. Prin urmare, ochii la mine și urechile pâlnie! 

Vă spuneam data trecută, cum dintr-un context al ieșirii din firesc, să zicem, dintr-un fel de nebunie contextuală a lui Nietzsche, extremismul occidental  a urzit o doctrină de exterminare a celor slabi, a celor ce nu  s-au circumscris arianismului nordic. Pe de altă parte, în răsărit, Lenin, apoi Stalin, au impus cu forța o altă doctrină, marxismul. Ce trebuie reținut este faptul că atât în primul caz, cât și în al doilea, s-a acționat în virtutea binelui pentru om. Prin urmare, în numele acestui bine, Hitler și naziștii săi au ucis, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, peste 20 de milioane de oameni, în timp ce alte zeci de milioane s-au rostogolit în viață cu trupul și sufletul ciuntit. Stalin, un tâlhar de drumul mare, ajuns în fruntea statului, își a adăugat și el în palmares cam aceleași cifre la capitolul morți și schilozi, însă, la totalul general se găsesc și alte milioane de expulzați în Siberia. Printre ei, cei ce se opuneau politicilor  de scoatere a omului din matca sa, moldovenii de peste Prut, pentru a uita cine sunt, și mulți alții ca ei, frânturi din popoarele anexate cu forța, URSS-ului. 

Prin urmare, câteva minți, pe alocuri diabolice, cum a fost a lui Marx, Engels,  Nietzsche, Lenin, Stalin, Buharin, Troțki etc.,  în numele grijii pentru om și înaintare a lui spre cele mai înalte culmi ale binelui, răsucesc cuțitul în pântecul omenirii și îi schimbă cursul. După această „ispravă”, desigur, suferință cât cuprinde, oriunde pe suprafața pământului. Întrebarea e cum au reușit cei câțiva să întoarcă omenirea pe dos, ca pe o haină ponosită, apoi să o pună cu „botul pe labe, fără a clinti?” 

Convins că e timp pentru toate, vom lăsa răspunsurile la această întrebare pentru o altă dată. Mai firesc mi se pare să rămânem pe firul istoriei, ca și în cazul lui Nietzsche, pentru a poposi la data 28 iunie, anul 1712 (evident, înainte de a se naște Marx și, desigur, înainte de a apărea  doctrina sa) la Geneva, unde s-a născut Jean Jacques Rousseau, după unii exegeți, un ilustru gânditor al iluminismului, după mine… Chiar dacă, în timpul studiilor, am avut o anume admirație pentru scrierile sale, astăzi, când încerc un fel de restructurare a răului  urzit de gândirea umană, de-a lungul istoriei omului, am suficiente  rezerve. 

Pentru a ne împrospăta memoria, reamintim faptul că iluminismul este o replică la adresa barocului, ce a încercat înlăturarea dogmelor religioase, prin iluminarea maselor pe baza experiențelor proprii. De altfel, Iluminismul este cel ce a pretins eliberarea ființei umane de incapacitatea de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa unor instrucțiuni exterioare. „Nimic nu este în intelect, înainte de a fi în simțuri” – spune Hobbes în favoarea acreditării empirismului, a adevărului ce ar rezulta din experimentul științific , iar Kant proclamă „Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii” . 

În aceste condiții, trebuie amintit mai întâi că omul și istoria sa au fost puse sub semnul întrebării, de aproape toți gânditorii europeni, ai Renașterii și nu numai.  Dacă Thomas Hobbes, născut la data de 05.04.1588, în Anglia, a plecat de la premisa conform căreia, natura umană este dominată de egoism („homo homini lupus est” – omul pentru om este lup), prin urmare omul este rău de la natură, însă el se poate modela în societate prin intervenția statului, Jean Jacques Rousseau critică această viziune, susținând cu înverșunare contrariul: „ oamenii ar fi liberi, înțelepți și buni în starea naturală, și că instinctul și emoțiile, atunci când nu sunt distorsionate de limitările nenaturale ale civilizației, sunt vocile și instrucțiunile naturii de viață bună. – Rousseau, Jean-Jacques, 1754, „ Discourse on Origin of Inequality, part two”, The Basic Political Writings Hackett, p. 65.  

Prin urmare, omul este bun de la natură,  dar societatea îl corupe. Rousseau vede  izvorul inegalităților sociale, asemenea lui Engels, în apariția proprietății private, proprietate care stă la originea formării statului și mai târziu a despotismului. Având în vedere premisa conform căreia inegalitatea încalcă așa-zisul contract social încheiat între oameni în perioada trecerii de la starea naturală la starea „civilă”, pentru a reveni la morala necoruptă specifică „ sălbaticului nobil”, ea, inegalitatea, trebuie înlăturată. Vă mai aduceți aminte expresia  elegantă rostită de Ion Iliescu, primul președinte al României după `89, „proprietatea este un moft”.  De acord, da, un mare moft, însă după care tânjea întreaga nomenclatură comunistă din timpul lui Ceaușescu, nomenclatură căreia regimul îi dăduse puteri nelimitate. Activul de partid și de stat, inclusiv securitatea și comandanții din armată și-au părăsit conducătorul iubit tocmai pentru faptul că puterea pe care o aveau nu își găsea expresie în confortul zilnic, nu își găsea echivalență în ceea ce numim „fală socială”.  La ce bun buzunarul doldora de bani obținuți doar pe tranca-fleanca, câtă vreme nomenclaturiștii și odraslele acestora nu aveau acces dincolo de ușa unor cârciumi și dincolo de chiloțeii tetra purtați de vampele de cartier? În primul loc se îmbătau ca porcii, în cealaltă locație, vomau, ca nesimțiții, peste sânii căzuți și coapsele unor dezbrăcate ale sorții. 

Draga mea, fraților, până să reamintim definiția Contractului social, fără a trage o concluzie, privind în zilele noastre, la noi, precum și în statele lumii contemporane, observăm cu ușurință că între „omul-dumnezeu” „omul cu voință de putere”, al lui Nietzsche, „omul-nou” al lui Lenin și Stalin, și „sălbaticul-nobil”, creionat de către Rousseau, ar trebui să existe, formal vorbind, cel puțin ideea de morală nealterată, morală ce devine un non sens în momentul în care coborâm în lumea reală. Omul de acest tip nu există. În lumea reală omul cu voință de putere (politică, în special), omul-nou sau sălbaticul-nobil, dincolo de masca socială pe care și-o afișează contextual (amintim Teoria Idolilor la Francis Bacon), își dorește puterea, confortul și stima socială, ca împlinire de sine. Fără a-și etala la vedere averea și fără a arăta că  poate decide asupra altora, fără a fi adulat public, acest tip de om nu există, nici pentru el și nici pentru societate. Prin urmare, grijea față de om este doar mijloc și scop, nimic altceva. Într-o asemenea conjunctură, omul contingent rămâne la mila vremurilor și de ce nu, din nou doar mijloc și scop, când cei enumerați mai sus, de data aceasta în cadrul societăților de consum,  dintr-un prea plin al huzurului, cad în plictisul vremurilor, în plictisul istoriei și, din invidie, în locații de lux, însă, de data aceasta, animate și stârnite de chiloței tanga, mai pun de câte un război sau vreo revoluție, ce le va aduce, cu siguranță, profit și pe termen scut, și pe termen lung. 

Da, știu că noi cei mulți nici nu vedem și nici nu vrem să ne acceptăm soarta. De aici și comportamentul lamentabil, ambiguu nesigur etc., din care am exclus apriori onoarea, demnitatea, tot ce ne-ar putea asigura verticalitatea de oameni în lume. Peste tot, mai cu ușurica, nu cumva să ne cadă ouăle sau să ne pice galoanele. Nu degeaba, înainte de `89 se spunea că unul din trei români era turnător la securitate. Mai ușor! Ciuguleai și tu, ca toți nemernicii, din rahatul timpului. Nu am idee, dar cred că și astăzi procentul este același sau pe cale de a fi realizat. Cu siguranță însă, cum ne-am ținut ca zeama de varză stricată, dintr-un an în altul, până în zilele noastre, chiar dacă unii au mai și murit, alții au plecat din țară, numărul  unui anumit tip de personaje, precum Apulizam/ă, Limbric Peltic, Brează V Kil, Ștepârță, Piș Belea, Nae Prelipuță, Fircă Capdegloabă, Carcalete, Sucălete, Căcălete, Reta Curcubea, Floaca, Leanca Pișpeea, Grațela Belitot, madam Coi-ika etc., personaje, ce-i drept, pitorești, a rămas același. El poate fi luat în seamă mai ales de către sociologi, pentru statistici și previziuni sociale, drept o constantă. 

Revenim la Rousseau și Contractul social, reamintim faptul că în opoziție cu dogmele religioase, în special cu Biblia, prin urmare, în același sens cu evoluționismul, omul, la origini, nu a fost ființă socială.  Rousseau consideră că dependența de social a fost dobândită de către om de-a lungul evoluției sale, în condițiile de ființă insuficient de dotată fizic, în lupta pentru supraviețuire. În cadrul acestui climat existențial, omul ce  nu avea cunoștința existenței  lui Dumnezeu, protector al său, în oricare stadiu sau formă de organizare a sa, (familie, trib etc.), este obligat de concurența nemiloasă să renunțe la starea sa naturală, își pierde anumite drepturi și proprietăți naturale, transferându-și-le către stat, pentru a putea beneficia de drepturile colective gestionate de către acesta.  Până aici, gândirea lui Hobbes, care vede asocierea umană din interes, prin urmare existența unui contract social prin renunțarea voluntară la drepturile și libertățile sociale, concepția despre lume și viață a lui Jhon Locke, gânditor și om politic englez,  care considera natura umană fundamental socială, iar statul  și societatea ca o  formă de întărire și prelungire a relațiilor preexistente în starea naturală, gândirea despre societate a lui Rousseau, pe care doar ce am trecut-o în revistă, par, la prima vedere ideale pentru conviețuirea omului în societățile moderne. Textul meu înșală la fel cum m-au înșelat pe mine  cursurile susținute de către profesorii mei în timpul studiilor. Din acest motiv vă spuneam cândva, că adevărul spus pe jumătate, inevitabil, într-o zi va provoca un rău ce va afecta chiar și pe cel ce se consideră intangibil, cunoscând cealaltă parte.  Toți cei trei gânditori, inclusiv noi, considerăm statul o necesitate, câtă vreme, în termeni moderni, statul este un stat de drept ce și-a căpătat legitimitate prin garantarea securității individului, din toate perspectivele, dar absolut toate (securitate socială, educațională, medicală, națională, identitară etc.) Ce au pierdut din vedere cei trei, dar și noi, ca oameni, locuitori ai planetei, din toate timpurile, este legat de cel ce ajunge la vârful statului și de aparatul său consultativ. Când am vorbit despre întoarcerea lui Lenin din Elveția, în Rusia, pentru a pune mâna pe putere, am omis, intenționat, să vă spun că el, Lenin, considera că trecerea de la tipul de societate capitalist, la societatea socialistă avea nevoie de o perioadă de tranziție. Buharin, prietenul lui Lenin din exil, îl contrazisese spunându-i apăsat că pentru a impune noua doctrină este nevoie de o puternică dictatură, dictatura clasei muncitoare, sub denumirea căreia încercau să ascundă dictatura lui Lenin și a lui Stalin, în persoană. Nici măcar cea mai ipocrită minte a vreunui muncitor de rând,  nu cred că și-a imaginat vreodată cum gloatele, pulimea cum îi spunem astăzi, ar fi, de exemplu, în scaunul de la Cotroceni. Nimeni, mai puțin mintea lui  Rousseau, care credea în indivizibilitatea suveranității poporului, suveranitate ce consta în luarea deciziilor politice de către toți membrii majorității. Absurd!  Cu tot absurdul, idei precum aceasta au animat toate premisele Revoluției Franceze de la 1789, (1789-1799) revoluție ce a marcat  pe de o parte sfârșitul monarhiei și bisericii, pe de alta, apariția democrației și naționalismului. Societatea franceză a suferit transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au fost puse sub semnul întrebării, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost mascate (nu înlocuite) sub  sloganul „libertate, egalitate, fraternitate”. Vă aduceți aminte ce striga Dinescu la TVR? Dar Iliescu și  generalii din jurul său, în apelurile mascaradă de adormit pulimea, până la preluarea puterii de către noii și aceeași vechi argați?

Revenind în Franța, timp de aproape 10 ani s-a tot strigat, în te miri ce context, pe baricade sau la cine mai știe ce colț de stradă „libertate, egalitate, fraternitate”. În 1799, într-o învălmășeală totală, pe alocuri, întreținută,  la fel ca în Rusia anilor 1919-1920 și după aceea, sau la fel ca la noi, în România anilor 1989 -1999, când are loc ultima mineriadă, Napoleon, printr-un context de împrejurări, devine împărat și pune tunurile pe „revoluționari”. „Ciocul mic, eu sunt acum la putere” ar fi zis o cucoană de a noastră dacă s-ar fi înscăunat acolo și atunci, în Franța.  Nici Napoleon nu a fost mai altfel. După ce a călărit aproape toate vampele de pe la curțile regale, din Europa, în ideea de a face tot felul de alianțe , care mai de care mai jegoase, și-a dus o întreagă armată, până sub zidurile Moscovei, locul în care, doar din cauza înghețului au murit peste un milion de militari. Făcând  la rigoare socotelile, alte zeci de milioane de oameni au sfârșit tot de foame, de molimă, de ciumă, tot schilodiți și tot cu sufletul ciuntit, cum au murit și în cele două Războaie Mondiale. 

Prin urmare, cei peste 400 de ani,  de pe vremea lui Hobbes și până astăzi, structurați în: „sălbaticul nobil” al lui Rousseau, în ”omul-dumnezeu”, „omul cu voință de putere”, al lui Nietzsche, în „omul-nou” al lui Lenin și Stalin, al comunismului în genere, sub masca binelui pentru omenire, cu indulgența popoarelor, devin dictatorii și călăii celor ce i-au împins pe scaunul puterii.  

Doamne, parcă am fi din plastilină! Răbdăm ca momâile! Of, de la Abel și Cain și până în ziua de mâine, totul, tot o vărsare de sânge! Am răbdat și tot răbdăm! Doamne, unde am fost noi, ca oameni, și unde o să fim între aceste mari orori umane?

 Ps. Draga mea, înainte de a încheia acest discurs despre crimele umane, făcute în numele binelui pentru omenire,  am rugămintea să transmiți generației tale și celor viitoare că frumosul fără educație, fără perspectivă, dar mai ales fără echilibru, în viitorul apropiat, nu va exista. Mușchii, bine conturați, ca pe porcul modificat genetic, cu creierul cât nuca, se autodistrug făcând prăpăd în juru-i. Puștoaicele, în special, înainte de a-și deschide picioarele, bine ar fi să-și deschidă mai întâi mintea. Restul va ține de context, perspectivă și devenire. 

 

 

  

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.