Fiind singurul copil al părinților mei, credeam că n-o să se găsească nimeni care să spună că nu-mi aparține mie curtea casei în care m-am născut. Că nu sunt bine venit aici și că locul este al altcuiva, nu al meu. Vorbesc de locul care înseamnă Acasă pentru mine, singurul meu Acasă de pe lume!Și, totuși, săptămâna trecută, m-am pomenit luat la rost imediat ce-am intrat pe poartă. S-au repezit mai multe glasuri, nu unul, care m-au întrebat ce caut acolo! Nici nu vă puteți închipui ce scandal au făcut când m-au văzut așezându-mă pe pragul casei. Al casei în care am venit pe lume și din care au plecat mama și tata de pe lume, cerându-mi să nu le las chiar de tot singure absențele și, din când în când, să vin să petrec câteva ceasuri cu ele! Asta și fac, aproape în fiecare săptămână. Doar că, săptămâna trecută, curtea casei părintești era ocupată. Unde mai pui că erau și puși pe scandal cei și cele care o ocupau. Se uitau la mine ca la un străin și-mi strigau vrute și nevrute. Poate că mi-ar fi ars și câteva după ceafă să fi putut, dar nu puteau, întrucât le lipseau mâinile. O puteau face chiar cu mâinile mele, dacă îmi dădeau pe ele la schimb două dintre aripile lor, dar n-au vrut, sau poate că n-au înțeles ce le-am spus.Eu înțelegeam tot ce-mi spuneau ele.
Pleacă de aici!, țipau vrăbiile în vrăbiască.
E locul pe care l-am moștenit de la părinți!, gângureau puii de rândunică în rândunicească.
Dispari odată!, mă îndemnau coțofenele pe coțofenească.
Doamne, ce om greu de cap! Se face că nu pricepe!, mă suduiau graurii pe graurește, în timp ce-și umpleau burțile cu cireșe din livada plantată de mine.
În cele din urmă am început să pricep. Toate acele păsări ale cerului aveau dreptate. Erau în curtea casei mele părintești mai acasă decât mine. Pentru că ele erau acolo tot timpul.
Și-am sfârșit prin a le ruga să mă ierte c-am dat buzna.După care, ca să le pot cu adevărat convinge, am decis să le plătesc măcar simbolic o chirie.Vrăbiilor și rândunicilor, în firimituri de pâine.Coțofenelor și graurilor, în dude și cireșe coapte, pe săturate.Dovadă c-au acceptat, e că-n scurtă vreme s-au liniștit.Chiriaș la păsări!Nici nu știți ce înălțător poate fi un astfel de gând. E ca și cum ai avea aripi, fără să-ți dai mâinile la schimb. Și cum ar fi mereu cineva acasă, având grijă de amintirea părinților tăi!
Ștefan Mitroi