Scriu și plâng, plâng și scriu, nici eu nu mai știu, trecut prin atâtea stări fără de stare (în care covidioții m-au condamnat la uitare-n izolare) gândindu-mă la zilele tumultuoase ale Revoluției din 1989 de la Timișoara. Dar și mai mult, resemnat în conștiința mea de participant activ la acest eveniment de o importanță crucială în istoria poporului român și a existenței mele, meditez, privind înapoi cu mâhnire la permanenta revoltă din trupul încă tînăr și vertical. Nimic nu mai este la fel din ce-a fost, totul este visare și deșertăciune.
Și plânge Decembrie în sufletul meu, cum plânge istoria acestui popor minunat, și el resemnat și cotropit de gânduri. Pare a-mi spune că nu-i ajung morții pe care i-am dat.
Scriu și plâng, plâng și scriu în templul singurătății mele, ca un exilat într-un sicriu, despre starea de spirit revoluționar ce-a cucerit orașul florilor, Timșoara, de unde s-au ivit zorii libertății noastre. Și-nfiorat, încerc să refac drumul disperării din acel Decembrie 1989, când Dumnezeu ne-a binecuvântat în toate. O zi mohorâtă, în care plouă bacovian, pașii știu singuri trecerea pe sub Arcul de Triumf, pentru că noi am învățat revoluția fără profesor.
Piața Libertății, atunci un vulcan de ură, a devenit, iată, după 32 de ani, un spațiu al tăcerii, strada Alba Iulia, puntea de legătură între eroii Revoluției, e acum tot mai tristă. În Piața Operei, acolo unde s-a săvârșit izbânda, pașii mi-s tot mai grei, calc pe sângele tinerilor ce-a s-au jertfit pentru ca noi să putem fi liberi, să scriem, să vorbim, să avem curajul să le apărăm demnitatea. La troița din fața Catedralei se depun coroane de flori cu tricolor, supraviețuitorii se-nclină cu venerație și se închină. Mă-nchin și eu la Biserica mântuirii noastre, azi, ca la un munte de singurătate. Dincolo în Parcul Central, Monumentul Eroilor Neamului este și el îmbrățișat de coroane. Din florile care altădată erau un simbol al orașului se desprind astăzi petalele dezamăgirii.
Scriu și plâng, plâng și scriu încătușat în realitatea unui timp care nu ne aparține și mă tem că, după 45 de ani de trudă în slujba comunității, am să mor mai sărac decât m-am născut și mai (ne)liber decât am fost. Și nu așteptați, români, ca Dumnezeu să mai facă vreo minune!
P.S. Mă simt dator cu o iubire și vinovat că nu mai am putere. Deși sunt tânăr senior, mă simt tratat ca un bătrân, și nu mai pot să te opresc din drumul spre un univers de durere. De aceea, te rog să înțelegi poetul, fii precaut, și iartă-mă, popor român”!
DUMITRU BUȚOI, Filiala UZPR ,,Valeriu Braniște” Timiș