În a treia zi a Școlii Europene Danubiana – „Uniți în pace, pentru Ucraina”, Biblioteca Județeană „V. A. Urechia” din Galați a devenit spațiul poeziei din sudul Basarabiei. Amintitul proiect educativ a fost posibil (spre sfârșitul anului trecut) prin osteneala doamnei ec. Antoaneta Crudu, președinta Asociației „Danubiana” – Galați, și prin susținerea financiară a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului de Externe.
Între alte activități, a fost prezentat volumul „Spațiul liric. Antologie de poezie românească din sudul Basarabiei”, publicat, inițial, la Editura IRBIS, Ismail, 2021, apoi, revizuit, adăugit și tipărit la Editura „Pim”, Iași, 2022. S-au îngrijit de această apariție doamna Natalia Ursu, de la Centrul de Informare al României din cadrul Universității Umaniste de Stat din Ismail și doamnele Violeta Craiu și Mihaela Dincă…
Prezenți fizic sau doar spiritual, poeții și aezii din… antologia basarabeană, definiți prin cuvânt, dor, har și emoție, se numesc: Vadim Bacinschi, Ion Bâcu, Anatol Manole (+ 2015), Vera Boinegri Balica, Eufrosina Cojocaru, Veaceslav Cușter, Victor Capsamun (+2015), Vladimir Caraciobanu (2012), Valeriu Cojocaru (+2010), Valentin Mahmur. Unii și-au rostit propriile versuri, în sala „Mihai Eminescu” a Bibliotecii gălățene; alții au fost recitați de dascăli-consăteni, aflați „într-o pauză de război”, la Galați.
Între creatorii din amintita antologie, unii sunt născuți cu trupul în Ismail, alții, duși de doruri, au poposit la țărmul strategicului port maritim, cel mai mare din Ucraina așezat la doar 80 de km de brațul românesc Chilia al Dunării ce se varsă în Marea cea Mare.
Parte a vechii Dacii, furat și iarăși revenit la trupul țării, apoi iarăși înstrăinat până astăzi, spațiul sud-basarabean, la fel și zona Bucovinei de Nord, poartă încă rănile adânci ale nedreptăților de veacuri. Vechiul Smil moldovenesc – cum îl numește Dimitrie Cantemir, Ismailul de astăzi și de ieri – a fost frământat, sute de ani, de copitele și ambițiile cuceritorilor și aventurierilor, veniți din toate zările lumii.
Din această pricină, observa scriitorul Valentin Popa – prezent la întâlnirea de la Galați, cel care prefațează a doua ediție a antologiei – că frumoasa Limbă Română a poeților din sudul Basarabiei „este o probă de netăgăduit a rezistenței etnice” de excepție, în condițiile în care toată Ucraina respira (respiră încă) prin limba rusă. „Rezistența acestei enclave latinofone, în coasta unei populații slavofone, uluiește și dovedește în același timp virtuțile limbii noastre românești. De fapt, rezistența aceasta s-a probat și în Balcani prin conservarea dialectelor aromân, istroromân și meglenoromân, în mijlocul unor populații slave sau grecești”.
Și e rezistența acesta un fapt întâmplător? Nicidecum. Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre „înrădăcinarea în spațiul propriu” a creștinului român, în sensul că plaiul „în care locuiește românul din vremuri imemoriale s-a imprimat în memoria lui. El nu poartă urmele memoriei niciunui alt spațiu…” Și numai „ținându-ne locului”, „rămânem, cum am fost”, ne spune Mihai Eminescu.
Înstrăinați de Țara-Mamă, „dorul Basarabiei” străbune răzbate peste veacuri din tată-n fiu, prin strigătul poeților săi. Unul dintre ei este cunoscutul poet Vadim Bacinschi, născut peste Prut, la 1 noiembrie 1958, satul Răcești, în Republica Moldova, dar locuitor, la propriu, nu numai în poezie, ci și la Odesa, unde scrie în Limba română, de câteva decenii, pentru românii din zonă. După slobozirea din meadrele imperiului sovietic, între anii 1991-1992, Bacinschi a fost redactorul-șef la săptămânalul „Luceafărul”, editat la Odesa, pentru frații din sudul Bararabiei. Între 1996-2008, a fost corespondent special pentru ziarul „Concordia” (cotidian în Limba română), tipărit tot la Odesa. Din 2012 și până în prezent, scrie ca redactor și fondator al ziarului „Sud-Vest”, publicație care a ajuns și la Galați, zilele acestea.
„La capăt de lume,/ la capăt de stele/ bat clopote grele/ și Dunărea-și varsă amarul/ în veșnicul Pont Euxin./ Tecută prin foc și prin sabie,/ Țară de dor, Basarabie,/ Ție cu drag și durere, azi, mă închin…/ Amarul și dorul/ și, sfânt, Tricolorul,/ ne sunt alinare,/ Carpații și Cucea/ lui Ștefan cel Mare/ cu zile ne țin”. (Imnul Basarabiei, Vadim Bacinschi)
Toți aezii prezenți în Antologia lirică a Basarabiei de sud folosesc o Limbă Română impecabilă. Este graiul Maicii de Acasă, adeseori, prefigurată în chipul râvnit – de copilul din Lancrăm – al „României Dodoloață” din veacul apus. „Cântecul mamei” trece peste dealuri și depărtări… „Îmi sună până azi în ureche,/ deși nu-i țin minte cuvintele…/ Dealurile Frumușicăi, cele nepereche/ ne poartă în ele mormintele/ Ale bunilor-străbunilor case de veci,/ Ele sunt și ale noastre, oricum”… Facă-se zi, odată și odată/ în ziua asta și în lumea ce nu ține”.
Jalea și dorul sunt aduse cu vântul stepei rusești și al înstrăinării, care ne poartă într-un Bugeac înzăpezit: „… pe la poluri,/ Spulberă regrete, vise amintiri,/ Vânturi răzvrătite suflă dinspre ghioluri,/ Toarnă vin în cupa vechilor iubiri...” (Iarnă în Bugeac, V. Bacinschi).
Cântecul și cuvintele de alean ale mamei pământești din Frumușica Nouă se pierd în neguri de vremi, dar un dor voievodal ne îndreaptă pașii la Maica Sfântă, „Femeia înveșmântată în soare”, Călăuzitoarea noastră… „De peste vremi îngălbenite de toamne și păcate…/ Maica Domnului, în straie imaculate,/ Sloboade peste morminte mir/ Și se face din întuneric lumină/ Din tunuri și tancuri-paraclis…” (Maica Domnului la Frumușica Nouă, V. Bacinschi).
Supranumit, „Teologul Iubirii”, părintele Dumitru Stăniloae – considerat „cel mai mare teolog contemporan din spațiul ortodox” – spune despre România că este o „oază de latinitate, într-o mare slavă”, care a rezistat împotriva tuturor vânturilor, aduse de popoarele migratoare și de lacome imperii…
Neîndoielnic, poemul „Genealogie”, semnat de Victor Capsamun -(1949-2015, născut în Satu Nou, Novoseliscoe, raionul Reni, regiunea Odesa-Ucraina și trecut la cele veșnice în 2015) – ilustrează atât de plastic dorul românului dezrădăcinat… „M-am născut basarabean/ Cu familie turcească/ Cu pașaport ucrainean/ Vorbind Limba Românească./ Turc era bunicul meu/ Bulgăroaică-o fi fost Buna/ Iar părinții mei și eu/ Toți vorbeam Limba Română./ Azi, când sunt și eu părinte,/ Vreau copiii să-mi vorbească/ Și să plângă, și să cânte/ Tot în Limba Românească”.
Așezat într-un spațiu aflat la răspântia dintre Occident și Orient, românul s-a structurat ca „ființă de graniță”, o „ființă-punte”, aclimatizat de milenii între Orient și Occident, într-un „spațiu-punte”, observă părintele Dumitru Stăniloae.
Mărturisirea de dragoste pentru Limba română a lui Victor Capsamun este un fel de testament de dragoste pentru Patria Română, chiar o palmă peste obrazul celor care, astăzi, urâțesc Limba vechilor cazanii, uitând că: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”, cum cântă poetul Alexei Mateevici (născut în 27 martie 1888, Căinari +24 august 1917, Chișinău), un răstignit al neamului românesc, pe Altarul întregirii României Mari…
„Când sunt trist și singur,/ Îmi împreunez cele trei degete de la mâna dreaptă,/ În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh/ Și dobândesc armonia./ Îmi unesc cele trei degete/ cu care Iisus a vindecat suferinzi/ În numele Iubirii/ Și scriu…” (Scrisul în țărână, Veaceslav Cușter).
Născut la Orlovca (Cartal, în 10 martie 1989), raionul Reni, regiunea Odesa, absolvent al Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării – Chișinău, cu un Master în Jurnalism European, Veaceslav este român cu acte în regulă din 2013, când a ajuns în România, pentru continuarea studiilor la Facultatea de Istorie din cadrul din cadrul Universității București. Întâlnirea cu mult-râvnitul „picior de plai” din stânga Prutului l-a determinat să rămână aici, pentru că „visul” lui Veaceslav are un singur nume: România!”. Și în dorul de cei dragi, se încredințează Celui care este pentru noi: Iubire, Viață, Speranță… „Mă amețesc iubirile trecute/ Și mama mea, cu zâmbetul de soare/ Și sora mea, și păsări călătoare/ Și maci aprinși/ și nuferii pe lac”… (Paroxistică, Veaceslav Cușter). În amintirile sale, chipul tatălui pământesc este o icoană, precum cel al „Sfântului de la Mira”, care „Ne-a stat de veghe nopți, la căpătâi,/ Cu dragostea strămoșului dintâi” (Dreptul sângelui, Veaceslav Cușter).
Fără să se impregneze de stilul modern al scrierii, mai toți poeții din sudul Basarabiei respiră prin dorul de Acasă: dorul de mamă, de părinți, de pământul strămoșesc. Ei tânjesc după „ghiolurile” din sudul Basarabiei, după peticul de pământ „zidit din dor/ Pe temelii de mări fosile/ Cu fața oglindită-n ghiol,/ Cu lanuri, ce miros a pâine…” (Cântare satului, Eufrosina Cojocaru).
O bucurie și o emoție a fost întâlnirea cu poeta Eufrosina Cojocaru, născută în 17 decembrie 1968, în satul Cartal (Orlovca), raionul Reni, regiunea Odesa – Ucraina. Expresivă, la propriu și la figurat, Eufrosina Cojocaru – „între pauzele de război” – stă la sfat cu Voievozii, pune întrebări îndrăznețe, retorice, deocamdată, despre Basarabia română, ruptă prin rapt din trupul sfânt al Țării, nu prin luptă, ci la masa celor mari și puternici, în 1940.
„Ce-ar spune Dragoș, Ștefan și Mihai/ Dacă ar ști că-n Țara ce-au lăsat/ Vorbind cu toții un același grai/ Ceva se-ntâmplă că ne-au dezbinat./ Hotare noi se-nșiră prin câmpii/ Și hărțile uimite se întreabă/ De ce sunt, oare, vămile stafii?/ De ce în jurul lor nu crește iarbă?/ Căci, oameni, noi, cu osul de Carpați/ Cu sângele de Dunăre albastră/ Ne deplasăm la rude și la frați/ Cu pașapoarte, chiar prin Țara nostră…/Adânci ni-s rădăcinile, frumoase,/ O limbă dulce avem și-un Dumnezeu!/ Să ne numim Stăpâni la noi acasă/ Să fim Stăpâni, oricât ar fi de greu”. (Scrisoarea I, Eufrosina Cojocaru).
Rostirile creatorilor din fostul Bugeac, risipite pe „gândul pământului”, sunt o jertfă din jertfa Cuvântului răstignit „de un dor, de un vis”, „de dorul pâinii rumene”…
Maria Stanciu