default-logo

Poeme vișnieciene

De curând am sărbătorit Ziua Internațională a Poeziei, fapt care mă îndeamnă să vă semnalez astăzi o carte fundamentală, reprezentativă, atât pentru poezia în sine, cât și pentru autorul ei, ajuns la cota 65 pe muntele vieții: Poeme – o antologie, de Matei Vișniec, apărută în anul 2016 la editura Tracus Arte din București. Volumul este alcătuit din câteva capitole reprezentând titluri de cărți apărute, din care poetul a cules florile de gând cele mai reprezentative pentru activitatea depusă în patru decenii parcurse, până la acest popas de bilanț, pe ogorul poeziei. Înainte să deschidem cartea, ne reține atenția poemul grafic de pe copertă și ne întrebăm: graficianul completează poetul sau poetul caută forme de exprimare prin grafică? Vom găsi un răspuns în lectura cărții, important e să-l căutăm.

Din primul capitol, Genetica, reținem următoarele versuri: „Hei!, e cineva-năuntru?/ întreabă fluturele/ așezându-se pe gura fierbinte a puștii/ Hei!, e cineva-năuntru? repetă ecoul/ alunecând de câteva ori în jos și în sus/ prin țeava înroșită/ Hei!, e cineva-năuntru? Repetă pădurea/ cu rădăcinile adânc înfipte în fuga animalelor/ E cineva ascuns în inima sărată a oceanului?/ repetă și ciclopii neliniștiți/ E cineva în miezul adormit al materiei/ și are nevoie de ajutor?” Reținem din ideile poetului Despre materie, vânzătorii de ziare, mișcare, Despre Seneca și altele, surprinzându-ne cu opiniile sale Despre opțiunii: „Dintre lut și pasăre aleg pasărea/ întrucât cuvântul pasăre îmi place mai mult/ deși până la urmă/ tot de lut va trebui să ascult” și ne invită la O vizionare prin camere unde s-a sinucis Ernest Hemingway, Serghei Esenin, neliniștitul Jack London, unde și-a făcut hara-kiri Yasunari Kawabata, unde s-a împușcat Urmuz, Cesare Pavese, Maiakovski, Stig Dagerman și, mai încolo, nesfârșite încăperi în care l-au otrăvit pe Socrate, l-au împușcat pe Lorca, sau pe Ilarie Voronca.

Din capitolul Apologetica, răzbat versurile poeziei Autoapologie: „E adevărat tot ce se spune despre mine/ și tot ce se neagă în ce mă privește”. Trecem prin Orașul cu un singur locuitor pentru „Câteva lămuriri, întâlniri de o secundă” și poposim la Descrierea poemului: „Despre cum îmi scriu poemele/ în lungi după-amieze de toamnă/ înnebunit de somn și cu hainele ude/ cu ciorapii uzi și cravata udă/ eu mă șterg pe frunte cu batista udă/ mă așez pe una din băncile ude/ și scriu pe hârtia udă cu unul dintre/ cele mai ude creioane ale orașului…” În poemul La masă cu Marx, după ce „Mâncaserăm ca porcii, cu poftă, cu gurile avide/ de sosuri și arome,/ aveam burțile pline și ochii spălăciți de sațietate/ un abur ușor se ridica de pe fața de masă, firimiturile fumegau…, (…) mirosea a sânge și a carne tocată, a oțet și a piele pârlită/ a farfurii linse și a sudoare (…) și chiar atunci se auzi întrebarea:/ ȘI ACUM CINE SPALĂ VASELE/ eu nu, spuse Marx/ nici eu, se auzi vocea lui Engels/ în orice caz nu eu, spuse Lenin/ mai rămânea Stalin dar Stalin dormea deja cu capul între/ două farfurii murdare/ (…) m-am uitat în ochiul lor care vomita acum sânge/ era ciudat să vezi cum sângele clasei muncitoare dădea în foc/ (ai fi zis că e o cană cu lapte roșu uitată pe aragaz)/ m-am uitat în ochiul lor și acolo nu m-am văzut decât pe mine/ singur în fața unei chiuvete cu apă neagră/ cu mâinile înfundate până la cot în apă neagră/ spălând cești, farfurii și platouri/ și foarte multe cuțite”.

După această pagină încărcată de istorie, cuprinsă într-un poem scris din gânduri-cuvinte, să încercăm o limpezire cu ajutorul unui poem grafic. Constatăm că nu e tocmai simplu, dar merită efortul. Cerem ajutor firmiturilor care cad de la masa de lucru a poetului, care „fac uneori un zgomot asurzitor/ (…) cad uneori firimituri enorme, inadmisibile,/ când poetul este obosit orașul însuși înnebunește/ fântânile arteziene îngheață, tramvaiele se izbesc de ziduri/ cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înțeles/ în fața cuvântului liniște s-a făcut o coadă enormă/ (…) chiar și în fața cuvântului dragoste care s-a terminat de mult/ mai așteaptă câțiva ireductibili, câteva grupuri de turiști obosiți (…) poate că aceste urme de sânge/ duc la cuvântul singurătate, își spune poetul/ ieșit și el la o plimbare prin orașul ciuruit de absențe/ poate că în fața cuvântului om nu mai dau târcoale/ decât câinii”. Poemul acesta parcă a fost scris ieri pentru azi!

Am cules, cu emoție, câteva petale din florile de poezie din buchetele strânse în acest florilegiu și vi le-am prezentat, dragi aventurieri ai lecturii. Vă îndemn să-i adresăm un gând bun și să-i închinăm o cupă cu nectar, la cea de a 65-a aniversare, omului, poetului, dramaturgului, prozatorului și jurnalistului de recunoaștere internațională, Matei Vișniec, dorindu-i urcuș bun, încununat de lauri: Tot falnic și vânjos ca un stejar, Să îl aniversăm la Centenar!

Dorel Vidrașcu / UZPR

 

(articolul a fost prezentat în Proiectul Cultural Național „In  memoriam Ioan Grigorescu”, inițiat și organizat de Filiala Prahova a UZPR)

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*