Motto: Caricatura este, adesea, cea mai adevărată istorie a timpului.
Ralph Waldo Emersomn, Poet și eseist American. (1803-1882)
Caricatura este un desen care accentuează caracterul omului, scoțând în evidență defecțiunile lui. Este un gen aparte al artelor vizuale, de obicei un desen, deși poate fi executată și în alte tehnici, care reprezintă o persoană sau o situație printr-o exagerare intenționată a unor trăsături sau caracteristici, în scopul satirizării, ridiculizării sau atragerii atenției. Caricatura este o reprezentare intenționat amplificată sau deformată, de obicei grotescă, prin exagerarea unor trăsături caracteristice ale înfățișării fizice sau ale caracterului unei persoane (chip, trup, caracteristici morale sau psihice), sau a unei situații. Având variate modalități de expresie, după țelul pe care îl vizează (șarjă amicală, umoristică, satirică, critică, atragerea atenției), caricatura se realizează cu mijloace grafice diferite, în creion, în peniță sau chiar în acuarelă sau guașă, respectiv mai rar în pictură sau sculptură.
Caricatura este un portret, sau un desen, prin care se exagerează, sau denaturează o persoană, un grup de persoane, sau anumite lucruri, cu ajutorul ironiei. Aceasta distorsiune a realității poate să fie subtilă, sau foarte accentuată. Dacă nu sunt înțelese corect și nu sunt adresate persoanelor cu simțul umorului, caricaturile tind să fie uneori, ușor insultătoare. Cele mai des întâlnite caricaturi, sunt cele politice, acestea apar atât în presa scrisă cât și în presa televizată. Caricaturile vedetelor, se găsesc adesea în diverse reviste de divertisment și publicații specifice. In ziua de azi, caricaturile prind din ce în ce mai mult teren și tind să aibă un caracter comercial, fiind de altfel și un cadou deosebit de interesant, pentru persoanele cu simțul umorului și autoironiei. Caricatura se poate realiza în: creion, acuarelă, sau de ce nu și pe suport digital. Una dintre cele mai vechi caricaturi aparține celebrului Leonardo Da Vinci, care a căutat în mod expres persoane cu diverse diformității, pentru a-i folosii drept modele. Domeniul caricaturii a cunoscut primele succese în anumite cercuri aristocratice închise din Italia și Franța. Caricatura a cunoscut adevărata dezvoltare abia în secolul 19, când desenele satirice, reprezentând politicieni și celebrităti, și-au facut apariția în mass – media. In prezent, caricatura este considerată o artă, realizată de artiști deosebit de talentati, cu un simț al umorului supradezvoltat.
În România caricatura apare și ea odată cu emanciparea unei noi societăți și formarea unei conștiințe naționale pe la jumătatea secolului XIX, în perioada pașoptistă. Umorul amar dar și atitudinea critică sunt trăsături reprezentative ale poporului român. „A face haz de necaz” este o sintagmă caracteristică romanului și, adesea, românul a găsit soluții la problemele sociale și la cele existențiale abordând o atitudine ironică, dar mai ales autoironică, nu totdeauna demonstrată a fi și constructivă dar, cu siguranță, paliativă și păstrătoare a unei sănătăți spirituale. Tradiția umorului românesc va fi magistral reprezentată de artiști precum C. Jiquidi, A. Murnu, I. Iser, N. Tonitza, C. Ressu, F. Sirato, I. Ross.
După 1944, caricatura va deveni un mijloc de propagandă în slujba comuniștilor. Caricaturiștii satirizau (la sarcină de partid), tare ale societății trecute, astfel încât foștii aristocrați, boieri, nobili, industriași, patroni, să nu poată fi compătimiți pentru pedepsele pe care noua oligarhie le aplica. Din nefericire, pedepsele nu au fost doar de natură ironică sau moralizatoare. Cinismul proletcultist a fost fără margini. Râsul a dispărut de pe fața României, fiind înlocuit de masca roșie a tiraniei încrâncenate, a suferinței și a neputinței.
În acest climat, umorul a suferit însă și un alt avatar, devenind o armă de protest tacit împotriva dictaturii instaurate. Ca în orice epocă istorică, unii artiști s-au prostituat, alții și-au păstrat coloana vertebrală a demnității, cu subtilitate furișându-se sub pulpana metaforei, ei au zgâriat cu penița lor dictatura.
Caricatura este echivalentul satirei și pamfletului, fiind un gen al artelor plastic, cu toate că Uniunea Artiștilor Plastici mult timp nu a acceptat ca acești artiști să facă parte din organizația aceasta.Așa cum Uniunea Scriitorilor ignoră pe epigramiști.
Caricatura este promovată în paginile publicațiilor.Aceasta având locul ei într-un colt al primei pagini, exprimând “chestiunea zilei” sau pe ultima pagină. Ea ironizează printr-o tușe sigură și îngroșată direct sau simbolic, chiar metaforic, cu un text scurt, sau fără text, imagini ale unor aspecte sociale și politice, mentalități sociale, inclusiv, sau mai degrabă, personalități de notorietate, sau persoane anonime.
O caricatură reușită este mai convingătoare decât un text satiric sau un pamflet.
Odată cu emanciparea societății a apărut și caricatura, aproximativ la mijlocul secolului XIX, în perioada bonjuriștilor întorși de la studii de la Paris, Viena și Berlin. Umorul amar, atitudinea critică, poziția ascuțită a ironiei și autoironiei exprimate și prin bancuri, se regăsesc printre caracteristicile importante ale poporului român. Viața a demonstrat că poporul nostru a găsit soluții la problemele sociale și la cele existențiale, abordând o atitudine ironică, dar mai ales autoironică, așa cum se întâmplă cu bancurile oltenești scoase chiar de olteni.
Continuitatea umorului românesc a fost magistral reprezentată de-a lungul timpului de artiști cum ar fi: A.Murnu, C. Jiquidi, I.Iser, F.Șirato, I. Ross, Virgil Tomuleț, Adrian Andronic, Matty Aslan, Ion Barbu (caricaturist), Alexandru Clenciu, Nell Cobar, Lucian Dobârtă, Traian Furnea, Burschi(Max Emanuel Gruder), Horațiu Mălăele,Eugen Mihăescu,Gogu Neagoe, Nicolae Petrescu-Găină, Witold Rola Piekarski, Albert Poch, Ștefan Popa-Popas, Mihai Pânzaru-Pim, Neagu Rădulescu, Iosif Ross,Gabriel Rusu, Mihai Stănescu, Eugen Taru, Godell Țukerman etc
În istoria revuisticii românești au fost reviste ce promovau caricatura. În secolul al XIX-lea au apărut un astfel de gen de reviste în număr de peste 300. Printre acestea au fost: Țânțarul și Spiriduș (1859 ), Nichipercea,(1859-1879 ), Aghiuță (1863-1864 ), Sarsailă(1866-1871 ), Nichipercea, Ghimpele, Satyrul (1866 ), Claponul, redactat în întregime de Ion Luca Caragiale, Moftul Român, Aghiuță, Aspirina săracului, Urzica etc.
De-a lungul timpului în lume, majoritatea artiștilor celebrii au realizat caricaturi, însă aceștia s-au făcut remarcați în diferite domenii, precum pictura sau sculptura. Dintre artiștii celebri care au realizat caricature, amintim pe: Leonardo Da Vinci, Honore Daumier, sau Claude Monet. La sfârșitul anilor 1800 Thomas Nast, a devenit cel mai influent caricaturist politic american. Albert Hirschfeld va fi întotdeauna amintit pentru caricaturile sale, iar aceste caricaturi l-au făcut practic cel mai faimos caricaturist din epoca modernă. Din fericire și țara noastra deține foarte multe talente în acest domeniu. Cu siguranță, cel mai cunoscut și apreciat caricaturist român al tuturor timpurilor este renumitul: Ștefan Popa – Popas, acesta mai este supranumit:“Regele Caricaturilor, sau Cel mai rapid caricaturist din lume “. Celebrul, Ștefan Popa – Popas, s-a născut la data de 11 iunie 1955 la Caransebes. Artistul Ștefan Popa – Popas are numeroase distincții, iar dintre acestea amintim: Marele premiu Unesco, Marele premiu de la Confolens, Marele premiu la Tokio, Marele premiu de la Moscova și multe alte premii și medalii dobândite.. De precizat, ca în anul 1996, artistul a fost declarat Cetățean de onoare al municipiului Cluj – Napoca.
În condițiile când astăzi trăim în epoca vitezei, când omul cumpără ziarul de la stația de autobuz și-l citește, pe fugă, în mijloacele de transport, caricatura îi transmite cel mai bine starea politică a momentului, evenimentul acut de interes general, decât un text satiric sau un pamphlet, fiindcă în condițiile de transport, metaforele, comparațiile, alegoriile din text sunt mai greu de înțeles, pe când “inteligența” ochiului percepe mai repede ce a dorit să transmită caricaturistul. Aceasta se vede pe fața cititorului când îi apare seninătatea unui zâmbet.
Al.Florin Țene / UZPR