Bunicii mei au fost de-o bunătate rar întâlnită. Îmi amintesc că, atunci când au plecat din lumea noastră, oamenii din sat nu i-au apreciat pentru casa, grădina sau avuția lor, ci pentru marea lor bunătate. Una dintre bunicile mele, atunci când se supăra pe mine, avea obiceiul să-mi spună: „Otravă otrăvită!”, era cel mai rău cuvânt al ei pe care putea să-l rostească, pentru ca mai apoi să-și ceară imediat iertare cu alintul: „Musca mâcăi, muscă!”. Dar iată că aceste cuvinte n-au încercat niciodată să mă supere, ba, din contra, îmi amintesc mereu de ele zâmbind, mai ales că nu am mai auzit pe nimeni să le folosească. Dar nu-i voi uita nici bunătatea cu care mi-a îmbrățișat copilăria.
Într-un reportaj pe care l-am privit recent, un tânăr a început să povestească cum toată viața lui a fost hoț și nu s-a gândit nicio clipă să renunțe la acest obicei. Într-o zi însă, în timp ce prăda un apartament, a fost surprins de proprietarul acestuia. Și, în loc ca acesta să cheme poliția sau să strige după ajutor, i-a zis: „Te iert, fiule! Dar îndreaptă-te, nu mai fura!” Și, în acel moment, în sufletul hoțului s-a produs o schimbare. Și-a promis să-și schimbe viața în totalitate și să nu mai fure niciodată. Spunând mai apoi: „Când voi muri, vreau ca lume să-și amintească și de mine ca de-un om bun!”. Iată ce poate face bunătatea, iată cum aceasta poate schimba cursul unui destin. Că, până la urmă, ce ia omul cu el, dacă nu faptele sale. Ce rămâne-n urma lui, dacă nu bunătatea. Pentru că moartea n-a întrebat până acum pe niciunul ce averi a avut sau ce funcții, dar ne va întreba pe fiecare ce-am putut să lăsăm în urma noastră și ce își vor aminti oamenii de noi. Așa că în tot ceea ce facem nu contează decât ea, bunătatea! Restul nu-s decât pietre sub apă!
Doina DABIJA