A explica înţelesul teatrului ca „expresie a publicului”, parte componentă a societăţii, în primul rând trebuie să acceptăm un dat de facto, că în acest context două unităţi sunt de facto: prima, realitatea socială în care omul e deopotrivă subiect şi obiect de partea cealaltă, articolul, reportajul, ancheta etc,(mesaj, cod, valoare), ca realitate percepută de jurnalist, instituită de subiectivitatea creatoare a ziaristului. În acest sens, articolul, reportajul, investigația, ancheta jurnalistică,apare ca însuşi nucleul întregului proces, confirmată astfel de sensul desfăşurării lui şi de poziţia privilegiată ce o deţine faţă de ceilalţi factori. Important este că fiecare din aceşti factori ar exista doar prin şi publicarea materialului, în timp ce acesta îl cuprinde pe toţi, subliniindu-le existenţa concretă. Materialul de presă venind și din centrul procesului literar şi aparţinând, apoi, spaţiului determinant şi determinat, sferei materiale şi obiective, dar şi celei ideale şi subiective; ziaristica îşi afirmă un dublu caracter: acela de fapt social, aparţinând lumii reale, natură supraadăugată lumii spiritului şi acela de faptjurnalistic, existenţă ideală aparţinând lumii spiritului şi valorilor culturii, în condiţiile când în presa, „textul trece pe un plan secund, iar ceea ce contează în primul rând este subiectul care acţionează asupra cititorului şi motivul pentru care acţionează, așa cum spunea Cesare Brandi. Această subordonare a textului faţă de ziarist nu alterează deci faptul esenţial conform căruia articolul respectiv se află în acelaşi raport cu textul scris în care se află la parole faţă de limba folosită atât de autor cât şi de cititor. Acesta din urmă reacţionând, mai mult sau mai puţin, la text, în funcţie de ideile transmise, care coincid, sau nu, cu concepţiile lui. Există o axiomă. Ce înseamnă, deci, această axiomă? Întrebările tradiţionale îi confereau, în mod constant, un sens gnoseologic, îndreptând atenţia asupra posibilităţii de explicare a jurnalismului prin cititor (parte integrantă a societăţii), ori de cunoaştere a societăţii prin presă. Prin presă înţelegând expresia textului scris în pagină sau audio prin radio și imagistic la TV. Caracterizarea noţiunii de jurnalism ca proces social şi de concept ca ansamblu de exprimare a textului scris, în care menirea ziaristului este de a purta un mesaj şi de a personifica o întâmplare, se poate face prin „ontologia existenţei sociale”. Invenţia noii imanenţe obiectivării presei, configurată ca o lume nemijlocit dată, trăită şi „citită”, indiferent de idealitatea ei, se întemeiază pe sinele real („societatea în schimbul ei material cu natura”) nu poate să se despartă de aceasta până la decât într-un mod cu totul aparent. „Orice existent, scria undeva Goethe, este un analog a tot ce există, de aceea, cele existente ne par în acelaşi timp izolate şi legate între ele”. Lumea jurnalisticii trimite mereu spre lumea omului adevărat: nu ca spre o dovadă a validării, nu ca o condiţie a fiinţării ei ca o lume a omului. Subiectivitatea socializată îşi găseşte confirmarea propriei deveniri în genurile jurnalisticii, prin această cerinţă a obiectivării textului. În contextul faptului că jurnalistica fiind „expresia societăţii”, dar nu în forma unei „conştiinţe despre”, ci ca o „conştiinţă de sine” a lumii omului, interioritatea acestei lumi se vădeşte ca destin al omului unui anume moment social. Astfel, jurnalistica se afirmă ca o conştiinţă a societăţii, a devenirii omului ca om. Tocmai acest fapt conduce spre coborârea jurnalisticii la nevoile de a răspunde la întrebările ce frământă societatea la un moment dat. Jurnalistica trebuie să fie oglinda – răspuns al acestor întrebări. Când acesta vine în întâmpinarea societăţii, prin problematica pe care o dezbate, întâlnirea acestora, a flagranţei şi prezenţei, face ca presa să devină instrument sau tribună a omului ca membru al societăţii. Să nu uităm, în acest context, căjurnalistical se bazează pe flagranţă ca suport al prezenţei, acesta explicându-se prin ziarist-tramă, exponent al societăţi.
Al.Florin Țene