default-logo

Complexele prezentului / Acad. Gheorghe Păun

Am mai vorbit despre „sechestrarea în prezent”, despre sacrificarea viitorului în numele prezentului, despre războiul împotriva memoriei, deci, a trecutului. Îmi dau însă seama că toate acestea, pe lângă motivele aflate mai la vedere, legate de un profit identificabil, de interese de multe feluri care cumpără „formatori de opinie” pentru a îndemna la trăirea de-acum-până-acum (vezi, simptomatică, publicitatea pentru „credite cu buletinul”), la „demitizarea”, dacă nu chiar rescrierea brutală a istoriei, pe lângă motivele obiective în felul lor, legate de tehnologia (digitalizată) care impune grabă şi superficialitate, dependenţă de endorfine sau de alţi hormoni produşi rapid şi consumaţi la fel de repede, există şi raţiuni mai adânci, psiho-sociologice, nu îndrăznesc să spun „filosofice”, pentru care prezentul se comportă agresiv cu „parantezele” sale, trecutul şi viitorul.

Prezentul se simte apăsat, stresat, vinovat, deopotrivă în raport cu trecutul şi cu viitorul şi, pentru că el este, îşi permite să se „răzbune” pe cei doi parteneri, ştiut fiind că, „pe de o parte, trecutul deja nu mai este, iar viitorul, pe de altă parte, nu este încă” (Sfântul Augustin, în Confesiuni, Cartea a XI-a, Cap. XIV, „Ce este timpul? Dificultatea de a înţelege acest concept”). Dar lucrurile nu stau deloc bine nici pentru prezent, pentru că, „dacă ar fi totdeauna prezent şi nu s-ar scurge în trecut, atunci el nu ar mai fi timp, ci eternitate” (Idem, pag. 380, în ediţia de la Nemira, 2009, traducere de Eugen Munteanu). Să nu exagerăm însă cu personificarea şi să ne gândim la oamenii din prezent, care au probleme mult mai precise cu trecutul. Ca oameni şi ca societate, deopotrivă.

Trecutul dă exemple. Bune unele, rele altele – ostentative parcă toate. 

Exemplele bune obligă, ridică ştacheta, nu produc deloc confort. Cei dinaintea noastră, de la părinţii imediaţi până la părinţii din părinţi, până la daci, ca să fiu patetic, ne-au lăsat o ţară, o casă şi o grădină, ne-au născut şi crescut, au trudit mai mereu, au mai şi murit uneori pentru toate acestea. Constrângătoare gânduri… „Paradoxul Iisus-Barabas” e la un pas: mulţimile (lasă că, în scena celebră, erau şi influenţate/manipulate: „Iar arhiereii şi bătrânii au înduplecat mulţimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă” – Evanghelia după Matei) s-au simţit mai apropiate de unul „de-al lor” decât de solicitantul Iisus, chiar dacă îl aclamaseră cu câteva zile mai devreme ca pe Fiul Domnului ce era. Oamenilor nu le place să aibă datorii, să fie „supravegheaţi”, nici măcar de sentimentul de recunoştinţă. Iar trecutul mai are şi obiceiul supărător de a sintetiza exemplele bune în simboluri (monumente, nume de pieţe, de străzi şi dealuri), în cărţi, în obiceiuri şi sfaturi – durabile toate, devenind tradiţie.

În principiu, mult mai firavă este, sau ar trebui să fie, memoria exemplelor rele venind dinspre trecut, cu menţiunea că în ultima vreme s-a impus o veritabilă cultură a penitenţei, mai ales în partea de lume care a crescut de mai multe secole pe seama coloniilor. Cea mai bântuită – şi mai vulnerabilă – este Europa de Vest, dar şi America de Nord are problemele ei. (Interesantă şi stranie, dar normală la urma-urmei, este situaţia altor imperii, pe care nu le adie mai deloc gândul vinovăţiei, deşi nu au fost nici mai puţin violente/nedrepte cu ţările cotropite, şi nici mai puţin profitoare de pe urma lor. Neşansa României de a fi înconjurată de trei asemenea imperii…)

Sentimentul supărător al datoriei, indus de trecut, este dublat de sentimentul la fel de supărător al vinovăţiei vizavi de viitorul din care prezentul se împrumută pentru a consuma acum (mai mult decât produce). Persoanele se împrumută, guvernele se împrumută – vor plăti generaţiile viitoare. Niciun datornic nu-şi iubeşte creditorul…

Cu viitorul, lucrurile sunt simple: îl ignorăm. Oricum nu prea ştim cum va fi, nu avem niciun semn dinspre el. Oricum i-am lăsat o mulţime de probleme şi în afară de credite – poluarea este cel mai la îndemână exemplu, dar nu e deloc singurul: conflicte latente, inegalităţi de multe feluri, arme (inclusiv biologice) cu potenţial sinucigaş la nivel planetar…

Ceva mai complicat este cu trecutul. Semnele materiale i le putem şterge cât de cât, le dărâmăm, revopsim, le schimbăm numele. Mai greu este cu memoria, cea din cărţi, dar mai ales cu cea vie, perpetuată de bătrâni, de cei mai bătrâni decât noi… Insistenţi şi sâcâitori, chiar dacă nu au niciodată dreptate – nici măcar atunci când sugerează că şi noi, tinerii frumoşi şi deştepţi de azi, vom îmbătrâni cândva. E adevărat, are o anumită logică raţionamentul că dacă noi, frumoşii şi deştepţii, vom impune o civilizaţie a tinerilor, „cândva” vom fi noi înşine victime ale ei… Cândva… ca niciodată.

Mai bine nu ne gândim la asta, viitorul nu există, noi avem, acum şi aici, lucruri mai bune de făcut – cu mari promisiuni de endorfine!

Mai bine strigăm laolaltă cu Marshall McLuhan (era în 1967, la un mileniu şi jumătate după Sfântul Augustin), „Timpul s-a sfârşit, spaţiul a dispărut, bine aţi venit în Satul Global!” 

Bine aţi venit în prezentul perpetuu, autonom, autosuficient, orb, surd, derutat, decup[l]at de istorie!…

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*