default-logo

CEI VECHI ȘI DREPȚI în publicistica lui IOAN ALEXANDRU. S-au împlinit 80 de ani de la nașterea scriitorului

Cei care și-au lămurit ființa prin dragoste ziditoare, cei vechi și drepți, sunt numiți în publicistica lui Ioan Alexandru fiii luminii.  Aducând în lume rodul, precum propovăduiește evanghelia, rodul care rămâne,  ei sunt ctitori de spiritualitate, voievozi, istorici și zugravi, arhitecți și lemnari, țărani și dieci, învățători și diplomați, „mii de nume, unul mai frumos decât celălalt, unii jupuiți de vii, decapitați, trași pe roată, aruncați în ocne și-n prăpastii prin temnițele imperiilor sub paloșul gâdelui, oriental sau occidental, nebuni pentru ideea Dreptății”. Iubitori de patrie și de locul în care au fost așezați să hotărnicească (Ioan Alexandru remarcă în mod deosebit capitolul Cultura getică din sintezele lui Vasile Pârvan cu mărturia istoricului: Eram iubitori de patrie), fiii luminii cred în „istoria ca origine a patriei”, știind  să nu scape cele sfinte, prea ușor, din brațele sufletului și ale minții. În paginile de publicistică  Vocația istorică, Gura de rai, Patria, Pârvan și eroismul, Țara, Conștiința istoriei, Cetatea lui Brâncoveanu, Permanența satului românesc, Păsările noastre de aur, Coroana lui Ștefan cel Sfânt, Horea, Mâinile lui Enescu, fiii luminii sau cei vechi și drepți își găsesc, în vălmășagurile istoriei,  rodire și frumusețe, prin duhul dreptății și al privegherii, al înțelepciunii și echilibrului, îndepărtându-se cu râvnă de fanatismul distructiv și spiritul de aventură, efemerul și nesemnificativul, trufia și disperarea. Fiii luminii  întruchipează   ființa Absolutului prin marea lor iubire, lupta cea grea pentru a fi oameni, darurile tainice ale vieții, sfințenia bucuriei și a vredniciei, miracolul pâinii și al vinului. Apar în istorie și viață cu îmbunarea chipului omenesc, spunându-ne că precum nu dispare umbra firului de iarbă, nu dispar ochii, glasul, sufletul, mâinile, cugetul, omul nefiind o absurditate, o zădărnicie, ci, dimpotrivă, purtătorul de putință în a ridica  turnul-adăpost, turnul-casă și  turnul-potir al iubirii neprihănite. Ioan Alexandru îi cuprinde își în metafora cuibului ceresc, locul – axis al  părinților din părinți, ce „își repetau zilnic în toate cuvintele lor cine sunt, de unde vin, care au fost strămoșii lor, ce au făcut pilduitor, ce au greșit de asemeni”. Cei vechi și drepți sunt temelie istorică și realitate vie, desolidarizarea de această temelie și această realitate însemând aneantizare și îndepărtare de lucrarea cea bună. De aceea, întregește publicistul, „să-i chemăm cât mai des (…) și să ne bucurăm de ei”.

Strigarea numelor, vestirea lor ( „Cum să-i strig pe nume, să-i îndemn/Asta mi-e-n lume singura menire”), ca într-o oficiere liturgică a veșnicei pomeniri, este expresia unui preaplin de afectivitate, a conștientizării căldurii jertfite pentru altul, „ce lămurește ființa unei patrii”, ducând spre cântarea cea adevărată, una a Învierii: „Căci înainte de toate trebuie să ai suflet să-ți pui sufletul pe loc și timp, așa cum și-i așează pelicanul pe puii săi adormiți în cuib și prin jertfa sa de sine îi deșteaptă la o nouă viață. Istoria și natura sunt moarte, încremenite fără căldura inimii care trebuie să le învie”. Strigarea numelor celor vechi și drepți are fiorul împărtășaniei, al suflării vii „care ne ține ca frați de grai și comunitate în lumina unui drum ce-l străbatem cu toții către zorii unei zile ce-o bănuim înaintând cu noi, către noi, din slăvi degustate de demult și mereu de firile arzătoare și profetice”. Prin fiii luminii, de demultul devine pilduitor pentru atitudini prezente („auzul contemporanilor”), dacă e receptat potrivit, cu cuviință. Pentru a-l striga pe nume „din istorie” pe Neagoe Basarab, „trebuie să cobori într-acolo în strai și grai potrivit, altfel veghetorii lui nu-și descrucișează lăncile.”

Sunt strigați cu numele (sunt vestiți!) cu pietate biruitorii, publicistul detașându-le „straiul” nădăjduirii cu care au intrat în veșnicie și sufletul convingător. Neagoe Basarab, Brâncoveanu, Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Agârbiceanu, Brâncuși sau Luchian, alăturându-li-se Păstorul și Meșterul, cu „lăuntrurile” lor tainice și jertfa pentru o viețuire dreaptă și luminoasă (în Imnele Transilvaniei: Horia, Avram Iancu, Șincai, Ștefan, Mihai, Alexandru cel Bun, dar și lemnarii, păstorii, mocanii, semănătorii, clopotarul, Ioachim, Lelea Teodosia, Ioanul Danii, având aceeași lege a iubirii ce-nvârte lumea mai departe) ies din „conjunctură”, reprezentând calea  ființelor desăvârșite.

Într-un eseu de tinerețe, pornind de la o expresie a lui Emerson, Mircea Eliade vorbea de ființele desăvârșite, pleiada oamenilor superiori, în care îl includea pe Nicolae Iorga, numindu-i culmi de cremene deasupra obișnuitului, a humei omenești, inspirați de un Duh Sfânt și înzestrați cu puteri nemăsurate. Viața lor e numai creație și opera lor viață fără moarte. Fiii luminii din publicistica lui Ioan Alexandru, inspirați de Duhul Sfânt, sunt culmi de cremene deasupra humei omenești și vieți fără moarte, înveșnicind clipa prin altitudinile lor de adevăr și frumusețe: „Trebuie să fi fost acești voievozi și sluijitori, acești ctitori de loc sacru și veșmânt, acești viețuitori ai evlaviei, pașnici și truditori, de-o fascinantă, tainică frumusețe.”

În această idee Ioan Alexandru continuă strigarea numelor, așa cum o făcea altădată Ștefan cel Mare, „acest Solomon și Justinian al neamului”, prin focul pur al ctitoriilor sale:„ Așa începea el să-și strige strămoșii, să le strângă osemintele lolaltă, lângă inima sa.” Preocupați de continuarea drumului și „nebuni pentru ideea de dreptate”, cei vechi și drepți își transmit unii altora ardoarea și rigoarea conștiinței, publicistul simțind în acestă îngemănare „stolul ceresc” al celor înfiați de veșnicie: „Nici Eminescu, nici Sadoveanu, nici Luchian, nici Enescu, nici Iorga nu pot fi înțeleși și prețuiți cum se cuvine fără acest fundal de aur ctitorit de Ștefan și Alexandru, de Petru Rareș sau Vasile Lupu, de Alexandru Lăpușneanu sau Bogdan, de Ieremia și Simion Movilă (…) ale căror nume și fapte vor luci veșnic alături de milioane de anonimi eroi și martiri”.

Pentru Ioan Alexandru, Câmpia Libertății este sanctuarul în aer liber din Roma Transilvaniei, cu vestiți ctitori ai romanității noastre, locul unde, prin argumentele căturarilor, prin lupta minții Școlii Ardelene, își adâncesc  convigător semnificația jertfele multiseculare, culminând cu martiriul lui Horia.

În casele țărănești ale Blajului, consemnează Ioan Alexandru, s-au deschis cetăți ale umanității prin genialii cărturari Timotei Cipariu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, dar și prin Iancu, om al cuvântului trecut prin focul cărturăriei, arătându-se astfel pe Câmpia Libertății mulțimii venite să-l asculte. Această matcă a renașterii noastre naționale, Blajul, devine și academia ce studiază cu luare aminte marile texte ale omenirii, aparținând lui Herodot sau Vergilius, profeților Orientului, Bizanțului și Europei Renașterii. Aici, la Blaj, s-a păstat ființa libertății prin lupta luminii minții, dovedindu-se că suntem seminție fără greș.

Propunem spre reflecție și  mărturisirea pe care ne-a lăsat-o Ioan Alexandru privind receptarea operei sale, întărind ideea gândului deosbit ce fundamentează o operă importantă, cu atât mai mult cu cât în era vidului și a societății nesigure pe care le traversăm, cultura  este tot mai mult una a discontinuității,  a lipsei de erudiție. „Povestea criticilor nu mă mai privește (…) Mă interesează cum pricep și primesc poezia mea ascetul și însinguratul, oamenii rari și liturgici care trăiesc în iubire mai mult decât în comentariu. Mai de preț este pentru mine cuvântul unui monah decât al celui științific. Poetul este un mire veșnic ce nuntește zi și noapte absolutul. Acolo vrea să-i poarte pe toți pe care-i întâlnește și iubește. Poetul este libertate, adică sfințenie”.

                                                

Valentin Marica

În imagine: mormântul lui Ioan Alexandru de la Mănăstirea NICULA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*