default-logo

Recunoașterea constituțională a rolului opoziției este un criteriu esențial al democrației…

Recunoașterea constituțională a rolului opoziției este un criteriu esențial al democrației parlamentare

Prof. univ. dr. CRISTIAN IONESCU

Academia Oamenilor de Știință din România

Motto:

„Democrația are ca fundament dreptul fiecăruia de a lua parte la conducerea treburilor publice; prin urmare, impune existența unor instituții reprezentative la toate nivelurile și, în special, a unui Parlament în care să fie reprezentate toate straturile societății și care să aibă puterea și mijloacele necesare să exprime voința poporului în activitatea legislativă și de control asupra acțiunii Guvernului.”

(Declarația Universală a Democrației, făcută de Uniunea Interparlamentară în 1997)

În loc de introducere

Puțini sunt termenii din vocabularul științelor politice care să fi primit atât de multe definiții și caracterizări, de a lungul timpului, cum este democrația. Fragmentul din Declarația Universală a Democrației pe care vi l propun reflecției surprinde două aspecte ale termenului de democrație: unul instituțional, raportat la constituirea prin proceduri electorale democratice a instituțiilor reprezentative ale unui stat, la nivel național și local, și altul funcțional, raportat la puterea reală a poporului și mijloacele eficiente de care acesta poate dispune pentru a contribui, desigur, prin reprezentare, la activitatea legislativă și de control asupra acțiunilor Guvernului. Dacă primul aspect este relativ ușor de realizat, deși cunoașteți dovedite fraude electorale la nivel central și local, cel de al doilea merită o atenție mai specială, întrucât nu cred că există un cetățean-alegător, grupuri de cetățeni-alegători, care să fie pe deplin convinși că sunt reprezentați, în mod real, în activitatea legislativă și, mai ales, în exercitarea funcției Parlamentului de control parlamentar.

Este aici și o altă problemă: nu cumva Parlamentul este un organism firav, care nu știe că în spatele său se află puterea poporului?

Recunoașterea constituțională a opoziției într un regim politic permite diferențierea democrațiilor de sistemele autoritare

Deși instituția Parlamentului a răspuns, între altele, și cerinței constituirii unui organism care să exprime voința suverană a unei comunități naționale în ansamblul său, rare au fost situațiile în istoria constituțională modernă a statelor europene când în Adunarea reprezentativă s a exprimat o voință unică, ce să fie împărtășită la unison de întreaga comunitate a cetățenilor. Aceasta deoarece, în societate, interesele sociale se structurează pe diferite criterii obiective și, mai ales, subiective, iar în Adunările reprezentative se duce o luptă crâncenă pentru susținerea priorității unor interese în defavoarea altora și chiar se întreprind acțiuni parlamentare ale majorității, împotriva unor interese sociale promovate de minoritatea parlamentară.

Din derularea acestor confruntări de natură parlamentară a rezultat, la un moment dat, chiar opoziția, ca forță politică reprezentată în Parlament. Apariția ideii de opoziție parlamentară este legată de reformele din secolul al XIX lea, care au vizat lărgirea libertăților politice, în contextul mai general al lărgirii bazinului electoral pentru recrutarea membrilor Parlamentului. Pe această cale, forurile reprezentative au căpătat o structură socială mai diversificată, fiecare dintre aceste structuri formându și o ideologie și program politic, raportate la cerințe și interese sociale ale diferitelor componente ale corpului electoral.

Momentul nașterii ideii de opoziție parlamentară este diferit de la o țară sau alta, dar autorii, pentru a delimita majoritatea de opoziție, invocă data de 28 august 1789, când în Adunarea Națională constituantă din Franța revoluționară s a dezbătut un text legislativ de rang constituțional, care oferea regelui posibilitatea de a exercita un drept de veto asupra legilor votate de Adunare. Din cauza vacarmului făcut de partizanii textului propus (reprezentanții nobilimii), dar și de adversarii propunerii (deputații Stării a III a), președintele Adunării a invitat fiecare parte să treacă la dreapta, respectiv, la stânga fotoliului din care prezida.

Așa s a format distincția dintre orientarea de „dreapta”, ca forță politică, și cea de „stânga”. Ulterior, termenul de opoziție parlamentară a intrat în vocabularul științei politice, al sociologiei, precum și în limbajul juridic. În doctrina de specialitate se menționează că termenul de opoziție parlamentară a fost utilizat pentru prima oară de lordul John Cam Hobhouse în 1826. Expresia „Opoziția Majestății Sale”, a spus acesta, întruchipează cea mai mare contribuție a secolului al XIX lea la arta guvernării, aceea a unei părți, din afara puterii aflate la guvernare, care este recunoscută ca fiind perfect loială instituțiilor Statului și pregătită în orice moment să preia puterea de guvernare, fără a afecta tradițiile națiunii. Walter Bagehot, autorul unei lucrări de referință pentru analiza sistemului constituțional englez, dezvoltă funcția principală a opoziției în Parlamentul englez și precizează că „dreptul opoziției de a critica administrația este un drept tot atât de necesar ca însăși administrația. Această opoziție care ia asupra sa critica însoțește în mod necesar Guvernul”.

Democrația de tip occidental este legată în mod indisolubil de pluralism politic și are la bază, între altele, ideea de diversitate în cele mai extinse aspecte ale vieții sociale. În viața politică diversitatea apare ca rezultat al pluralismului, în temeiul căruia cetățenii se pot asocia liber în partide politice și participă ca membri ai acestora, la diferite procese politice. Aleși în Parlament, reprezentanții partidelor vin cu zestrea voturilor obținute din partea alegătorilor și vor exercita o putere de vot proporțională cu numărul de voturi primite de partidul politic pentru care au candidat. În forul legiuitor, parlamentarii se organizează în grupuri politice conform configurației politice rezultate din alegeri și își vor exercita mandatul, activând în cadrul majorității parlamentare sau în opoziție.

Aceasta din urmă constituie piesa centrală a funcționalității sistemului politic democratic, întrucât opoziția va fi reprezentanta în Parlament a unei părți a corpului electoral și susținătoarea intereselor acesteia.

Nu exagerăm dacă proiectăm ideea de opoziție pe fondul rațiunii practice intuite de John Locke și Montesquieu, atunci când au fundamentat principiul separației puterilor: o putere care nu este îngrădită de o alta va fi tentată să guverneze tiranic. Pe acest fond teoretic, rolul opoziției într un stat de drept constă în blocarea tentației Guvernului și a majorității parlamentare care îl susține de a concentra în mâinile lor întreaga putere legislativă a Parlamentului. Rezultă, astfel, că existența opoziției într un Parlament este esențială, lipsa acesteia sau slăbiciunea sa fiind o abdicare de la principiul separației puterilor.

Dacă nu am fost suficient de convingător, aduc un alt argument, bazat
tot pe principiul separației puterilor: principalul inițiator al legislației este Guvernul. Cum Guvernul își realizează programul legislativ prin intermediul majorității parlamentare care îl susține, în principiu, necondiționat, dacă nu ar exista o forță politică în Parlament, care să se opună proiectelor legislative promovate de Guvern și susținute de o majoritate parlamentară puternică și disciplinată, Parlamentul, ca instituție politică reprezentativă, nu va mai avea puterea să împiedice tentațiile Guvernului de a legifera discreționar. Concluzia este clară: un parlament în care nu există opoziție sau în care aceasta este slabă (obiectiv, datorită numărului redus de parlamentari pe care se poate baza, ori subiectiv, datorită incapacității sale de a acționa împotriva majorității), nu își va putea exercita rolul de contraputere la puterea Guvernului.

Pornind de la această idee, este esențial ca regulamentele parlamentare să cuprindă expres un arsenal de mijloace procedurale prin care opoziția să dețină posibilitatea reală de a se afirma într un mod propriu: contracararea votului majorității din comisiile permanente pentru respingerea automată, fără argumente explicite și clare a amendamentelor făcute de parlamentari ai opoziției la proiectele de lege promovate de Guvern sau propunerile legislative promovate de majoritate, dreptul de a cere interzicerea examinării în comisii a inițiativelor legislative până când nu se primesc avizele de la instituțiile abilitate în acest sens, retrimiterea la comisia sesizată în fond a proiectelor de lege pentru întocmirea unui raport suplimentar etc. Pe de altă parte, nu se poate admite opoziției să exagereze, prin proceduri de obstrucționare, derularea regulamentară a procesului legislativ.

Este dificil să formulezi o definiție a opoziției parlamentare care să satisfacă pe deplin toate sensurile care i se dau acestui termen în istoria constituțională a statelor, în general, și în practica parlamentară curentă, în particular. Dificultatea definirii termenului de opoziție este legată de lipsa unei infrastructuri a opoziției, înțeleasă ca un corp instituțional învestit prin Constituție cu atribuții certe și definitiv recunoscute. Opoziția devine cunoscută numai atunci când inițiază anumite proceduri de control asupra Guvernului, dar aceste proceduri nu îi sunt ei proprii, putând fi folosite, deopotrivă, și de majoritatea parlamentară. Opoziția nu este un „organ” parlamentar, deși, potrivit regulamentelor Adunărilor reprezentative, se poate organiza într un grup politic, beneficiază de încăperi în care își desfășoară activitatea internă separat de alte formațiuni parlamentare, îi sunt recunoscute drepturi specifice în conducerea camerelor, în constituirea unor comisii. Dar care comisii? Cele mai puțin importante pentru activitatea legislativă. Mi se pare mult mai util ca funcția de președinte al comisiei de buget finanțe din Camera Deputaților și din Senat să fie încredințată opoziției, nu majorității. Cât de satisfăcuți sunt cetățenii-alegători că în fruntea comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții din Camerele Parlamentului se află un reprezentant al opoziției? Oare abuzurile și corupția se rezolvă prin plângeri penale din inițiativă parlamentară?

Spre deosebire de opoziție, majoritatea parlamentară este mai vizibilă instituțional prin asocierea cu Guvernul, care întrunește alura unui organ al statului. Practic, majoritatea parlamentară nu se disociază de Guvern. Dacă majoritatea este factorul determinant și pionul care asigură stabilitatea guvernamentală, partidele parlamentare care formează opoziția au vocația fisurării stabilității Guvernului și înlăturării acestuia de la putere. Această vocație însă își pierde valențele în condițiile în care Guvernul și puterea executivă, în general, acaparează instrumentele prin intermediul cărora minimalizează rolul Parlamentului și, odată cu acesta, și rolul opoziției, ca, de altfel, și al majorității parlamentare, susținătoare disciplinată a Guvernului. Tendința de raționalizare a puterii legislative s a manifestat puternic după Primul Război Mondial și, de atunci, parlamentele, cu mici diferențe de la țară la țară, mimează rolul de reprezentare, după un scenariu scris de miniștrii din Guvern. Cu toate acestea, în ultimele decenii, se înregistrează tot mai multe încercări, de cele mai multe ori izbutite, de reforjare a rolului și funcțiilor Parlamentului0.

Cum una dintre funcțiile esențiale ale oricărui Parlament, organizat pe
principiile democrației constituționale, este cea de control parlamentar, opoziția
este cea care în mod deosebit își asumă acest rol, întrucât partidul politic/coaliția de partide care formează majoritatea parlamentară va avea întotdeauna interesul să sprijine Guvernul și să blocheze prin vot acțiunile de control parlamentar inițiate de opoziție1. O opoziție activă, decisă să și joace toate șansele și să încerce, la rândul său, să fragilizeze legăturile de solidaritate existente între majoritate și Guvern, va căuta să se situeze în centrul jocurilor de putere și al echilibrului de forțe în Parlament.

În afara funcției sale de reprezentare a intereselor unei părți (minoritare) a corpului electoral, rațiunea de a fi a opoziției parlamentare rezidă în acțiunea de control al majorității parlamentare și al Guvernului și de a propune, ca alternative, propriile soluții legislative și politice2. Cu alte cuvinte, se cuvine să se recunoască opoziției, prin normă de rang constituțional, statutul de contraputere la puterea deținută de majoritatea parlamentară3.

Conceptul de „statut al opoziției” exprimă un ansamblu de norme scrise și cutume parlamentare, care fixează locul și rolul opoziției în organizarea și funcționarea Parlamentului. Recunoașterea unui asemenea statut se impune, indiferent care ar fi algoritmul politic rezultat din ponderea fiecărui grup parlamentar, întrucât, indiferent de numărul parlamentarilor care fac parte sau care apelează pe parcursul legislaturii pentru opoziție, aceasta trebuie să se bucure de anumite drepturi de exprimare și manifestare a propriei identități ca o alternativă la programul majorității4. Preocupările statelor pentru recunoașterea și respectarea unui statut al opoziției parlamentare au determinat Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei să adopte în 2008 o rezoluție intitulată „Linii directoare privind drepturile și responsabilitățile opoziției din cadrul unui parlament democratic”, prin care parlamentele naționale ale statelor membre ale Consiliului Europei recunosc opoziției sau minorității parlamentare un set de drepturi, care vizează o participare activă și responsabilă a opoziției la viața politică5.

Principial, majoritatea și opoziția parlamentară se află pe poziții de adversitate politică și, desigur, prin forța voturilor de care dispune, majoritatea se va impune, iar în final va fi victorioasă. Tocmai de aceea este importantă înțelegerea legitimității rolului opoziției într un stat de drept. Opoziției trebuie să i se recunoască anumite drepturi, dar nu ca un simplu privilegiu, ci ca un act legitim, proporțional cu zestrea electorală a acesteia6.

Datorită faptului că forța instituțională a opoziției, dată de numărul mic de voturi pe care le deține, față de cele ale majorității, este redusă, opoziția poate fi neglijată prin impulsuri de putere din partea majorității. De aceea, insist: este necesar ca rolul și poziția opoziției să fie consacrate chiar în textul constituțional. În acest fel, s ar asigura un echilibru între forțele parlamentare și chiar extraparlamentare. Din acest punct de vedere devin mai clare finalitatea și legitimitatea politică ale opoziției: să ofere o alternativă la puterea existentă, până la schimbarea raporturilor de forțe din Parlament și accederea acesteia la putere. În aceasta constă utilitatea constituțională a opoziției7.

Regulamentele parlamentare conțin, desigur, mecanisme procedurale, care, formal, permit opoziției să se afirme, dar acestea pot fi foarte ușor dezamorsate, împiedicate să funcționeze prin puterea de vot a majorității. Înscrierea în Constituție a drepturilor opoziției ar obliga majoritatea guvernamentală să nu mai ignore ori să nesocotească opoziția parlamentară8.

Este o cerință esențială ca, în democrațiile reprezentative, majoritatea să recunoască statutul opoziției și, mai ales, să se garanteze drepturile acesteia. Între aceste drepturi figurează:

  1. a) dreptul de a și susține argumentat opinia despre o problemă de interes parlamentar și de a participa efectiv la o dezbatere organizată și desfășurată transparent;
  2. b) dreptul de a decide prin vot asupra soluției propuse pentru rezolvarea problemei dezbătute;
  3. c) dreptul de vot personal și egal cu cel al parlamentarilor din majoritate;
  4. d) dreptul de a critica cu argumente rezonabile soluția adoptată de majoritatea parlamentară;
  5. e) dreptul de a controla modul în care este pusă în practică soluția decisă de majoritate;
  6. f) dreptul de a propune și susține propria viziune politică asupra problemelor de interes parlamentar9.

Departajarea puterii între majoritatea parlamentară și opoziție

Procesul guvernării democratice se desfășoară pe două paliere: majoritatea parlamentară – care are, printre alte funcții, pe cea de sprijinire a Guvernului – și opoziția. Dacă majoritatea parlamentară este sedusă de puterea Guvernului și preia de la acesta alura decidentului care își urmărește strict realizarea unui program îngust de partid, opoziția păstrează sensul dreptului de control deținut de popor asupra celor care îl guvernează. Majoritatea parlamentară fiind în substanța sa motorul legislativ al Guvernului, este firesc să se separe de opoziție, care va prelua pe seama sa funcția de control parlamentar al forului legislativ.

Dacă privim raporturile existente între majoritate și opoziție din perspectiva principiului separației puterilor între Executiv și Legislativ, vom vedea că, în realitate, principiul amintit reflectă raporturile între majoritatea guvernamentală (Guvern plus grupul politic majoritar în Parlament), pe de o parte, și, pe de altă parte, opoziția parlamentară0. Între Guvern și majoritatea parlamentară care îl susține necondiționat se formează un conglomerat etanș, un adevărat „bloc constituțional Executiv-Legislativ”, a cărui pondere în procesul de guvernare este uriaș. În fața acestuia, opoziția apare ca o entitate firavă, fără multe șanse de reușită, succesul ei depinzând mai mult de gafele și nereușitele Guvernului decât de capacitatea sa de a convinge electoratul că ar fi guvernat mai eficient.

Este de presupus că în toate societățile organizate politic au existat două nuclee de putere: cea concentrată în jurul conducătorului și cea reprezentând interese, aspirații ale grupurilor excluse de la guvernare. Pe măsura modernizării actului de guvernare, a formării și exprimării prin modalități specifice a opiniei publice și, ulterior, reprezentării în Parlament a intereselor unor grupuri minoritare, fără o bază socială largă, majoritatea și opoziția devin mult mai evidente și desfășoară o activitate coerentă, publică, fiecare dintre ele având un țel comun, și anume de a accede și de a se menține la putere1.

Stabilirea raporturilor dintre cele două nuclee sau centre de putere în parlament nu este strict aritmetică, derivând din numărul parlamentarilor ce aparțin acestora, ci rezultă din negocieri politice ale liderilor celor două segmente parlamentare. Doar în ultimă instanță, ca opțiune finală, majoritatea recurge la vot – regulă fundamentală a democrației – pentru a se impune în fața opoziției2.

Majoritatea parlamentară poate fi definită ca fiind capacitatea unui grup sau a unor grupuri de parlamentari de a impune prin vot inițiativele lor, care sunt dezbătute în forurile legislative3. La rândul ei, opoziția este definită în general ca fiind forța constituită din partide sau grupuri politice care sunt în dezacord cu guvernul sau cu regimul politic4. Potrivit unei alte definiții, prin opoziția politică se înțelege acțiunea unui partid politic sau a unei grupări de partide în parlament sau în organele locale de a critica (combate) politica partidului de guvernământ, votând, de regulă, împotriva măsurilor inițiate de acesta5.

Opoziția a mai fost definită ca fiind ansamblul grupurilor politice, partidelor sau alianțelor care, luate separat sau în ansamblu, se opun politic regimului în funcție sau politicii Guvernului aflat la putere6. În acest sens, opoziția poate fi abordată pe două planuri: opoziția parlamentară (care are la dispoziție instrumente legale de exprimare, fiind recunoscută de guvernant) și opoziția extraparlamentară (care în cele mai fericite cazuri este tolerată de forțele aflate la putere).

Într un regim parlamentar bazat pe scrutin uninominal, delimitarea majorității de opoziție se realizează cu ușurință. Este caracteristic pentru un asemenea regim ca partidele care câștigă alegerile parlamentare să dețină o majoritate confortabilă în parlament, iar Guvernul să beneficieze de o susținere permanentă în forul legislativ. În regimurile politice bazate pe reprezentarea proporțională, în parlament sunt reprezentate mai multe partide cu ponderi electorale asemănătoare, fiind extrem de greu ca unul dintre ele să obțină majoritatea absolută a mandatelor. De regulă, într o asemenea situație se formează alianțe ale partidelor parlamentare: pe de o parte, cea a majorității, iar, pe de altă parte, cele care se constituie în opoziție. Sigur, în ipoteza enunțată, partidele minoritare care nu acceptă să devină componente ale majorității se pot considera, fiecare în parte, partide de opoziție.

Consecința principală a formării unei majorități parlamentare fidele este asigurarea unei stabilități politice, datorită căreia guvernele își pot impune fără dificultate programele de guvernare7. Majoritățile parlamentare au însă un virtual efect negativ care „scutește” Guvernul să fie tot timpul dependent de încrederea acordată de Parlament. Un guvern cu susținere parlamentară majoritară fidelă se poate autostimula să exercite o dominație de facto asupra Adunării reprezentative fie prin votarea rapidă a proiectelor de lege transmise mașinii sale de vot din Parlament, fie prin bagatelizarea ideii de control parlamentar. Nu este mai puțin adevărat că un astfel de guvern poate fi obligat, la rândul său, să accepte unele compromisuri în favoarea unor componente ale majorității parlamentare legate sau controlate de interese private.

Dar chiar și în condiții normale, în care nu se pune problema corupției politice, un guvern, chiar legat de majoritatea sa printr o comună apartenență partizană, este rareori asigurat de o susținere necondiționată, și aproape inevitabil vor apărea tendințe și conflicte, din când în când, care riscă să devină mai frecvente și mai grave dacă este vorba de majorități de coaliții8. Iată, așadar, că în viața politică reală actorii politici își adaptează jocul în funcție de condițiile concrete, dar fără a încălca cadrul constituțional de exercitare a puterii. Aceste jocuri nu anulează importanța majorității și nici a opoziției.

În parlamentele moderne, inexistența binomului majoritate/opoziție este de neconceput. În timp ce majoritatea parlamentară deține în principal funcția de legiferare, opoziția se limitează la contestarea permanentă a Guvernului și la enunțarea unui program de guvernare alternativ, pregătindu se să preia puterea.

Existența opoziției și a partidelor de opoziție este o garanție că proiectele de lege și, în general, inițiativele parlamentare (programe, declarații, rapoarte ș.a.) ale Guvernului vor face obiectul expertizei atente a opoziției dintr o perspectivă potențial critică și constructivă. Printr un astfel de mecanism constituțional este posibilă chiar întărirea caracterului democratic al forului legislativ și, în ansamblu, al sistemului politic.

Este, de altfel, o funcție importantă a oricărui parlament, și anume să faciliteze exprimarea unei opoziții reale și credibile ca posibilă alternativă de guvernare. O asemenea funcție, aparent, se află în dezacord cu interesele majorității, care ar dori să se mențină la putere cât mai multe legislaturi. În realitate însă, parlamentul fiind reprezentantul suprem al poporului, se situează – ca instituție reprezentativă – deasupra intereselor de partid, fiind fidel aspirațiilor cetățenilor de a fi cât mai bine guvernați, indiferent care ar fi partidul care și ar asuma această sarcină.

Relația dintre majoritatea parlamentară și opoziție nu este un raport de subordonare. Trebuie menționat că, în societățile democratice, atât majoritatea, cât și opoziția au o anumită legitimitate conferită de numărul de voturi obținute în alegerile parlamentare. În condițiile în care constituțiile contemporane interzic mandatul imperativ și consideră că mandatul de parlamentar are caracter reprezentativ, se poate susține că electoratul este practic reprezentat atât de majoritate, cât și de opoziție. De aici decurge o concluzie logică: votul parlamentarului din majoritate are aceeași valoare cu votul parlamentarului din opoziție. Curtea Constituțională este fermă în această direcție9.

Esențial este ca atât majoritatea, cât și opoziția să acționeze prin mijloace legale prevăzute în Constituție și în regulamentele parlamentare. Principiul „majoritatea decide, opoziția critică”0 răspunde unei practici democratice: voința majorității se impune minorității, care este obligată să accepte decizia celor care au o putere de vot superioară numeric. Opoziției nu îi rămâne decât privilegiul, după caz, constituțional ori regulamentar, de a critica decizia majorității și de a propune neîngrădit, ca alternativă la decizia majoritară, propria soluție. Principiul „majoritatea decide” nu se confundă însă cu „tirania majorității”, care duce la acțiuni abuzive ale majorității de opresiune a grupurilor parlamentare minoritare.

Ca orice acțiune a unui organ de stat, învestit cu autoritate publică, deciziile luate de majoritate – care vor deveni acte de putere ale Parlamentului – trebuie să fie nu numai legale, conforme cu litera și spiritul normei constituționale și a celei regulamentare – ci și legitime, adică să nu afecteze demnitatea și onoarea, precum și drepturile de care se bucură opoziția. Cerința legitimității acțiunilor și actelor adoptate de majoritatea parlamentară printr un vot disciplinat este legată și de norma constituțională a bunei credințe, consacrate în art. 57 din Legea fundamentală. De altfel, în doctrina de specialitate s a arătat că respectul minorității politice – în general – și al opoziției parlamentare – în particular –, este inerent teoriei democrației1.

Dacă „tirania majorității” este de neacceptat, la fel de adevărat este și caracterul nociv al „tiraniei opoziției”, concretizată într o suită de acțiuni prin care aceasta urmărește să zădărnicească cursul normal al procedurilor parlamentare, să sfideze valorile democrației parlamentare. Cu alte cuvinte, și acțiunile opoziției trebuie să fie legitime. Curtea Constituțională a reținut, în acest sens, că o parte din normele prevăzute în regulamentele parlamentare au ca scop evitarea blocării majorității în procesul decizional (organizarea dezbaterilor, limitarea duratei unor luări de cuvânt, regimul amendamentelor, instituirea unor termene procedurale), iar altele sunt destinate realizării protecției minorităților politice (alcătuirea birourilor permanente și a comisiilor parlamentare potrivit configurației politice, sistemul majorităților necesare în scopul desfășurării lucrărilor și adoptării măsurilor ce fac obiectul unor dezbateri, posibilitatea sesizării Curții Constituționale, potrivit prevederilor art. 146 din Constituție, accesul egal la mijloacele procedurale parlamentare, exercitarea dreptului, formularea de amendamente etc.)2.

Dacă majoritatea s a constituit în mod firesc, prin calcul aritmetic, opoziția a cunoscut un proces mai îndelungat de instituționalizare, la care și au adus contribuția factori sociologici (formarea opiniei publice), factori politici (separarea și unirea grupărilor minoritare din parlament), precum și factori juridici (crearea unui cadru legal de funcționare a opoziției).

Într un stat de drept, opoziția are un statut aparte, deținând o multitudine de metode de intervenție în parlament3. Deși unii autori au susținut că opoziția riscă să devină o figură de stil în unele parlamente occidentale, întrucât partidele aflate la putere sunt tot mai puțin disponibile pentru un dialog cu opoziția, renunțând la căile tradiționale de negocieri, compromisuri politice, consens4, binomul majoritate/opoziție este necesar pentru funcționarea democratică a parlamentelor.

Funcționarea democratică a parlamentelor depinde în măsură esențială de crearea și respectarea unui statut al opoziției menit să permită acesteia să joace un rol responsabil și constructiv, prin:

  1. a) acordarea președinției unor comisii parlamentare importante în activitatea legislativă;
  2. b) posibilitatea regulamentară de a iniția crearea unor comisii de anchetă în care ponderea membrilor săi să fie superioară celei a majorității;
  3. c) consultarea de către majoritate, în probleme de importanță deosebită pentru adoptarea unor decizii politice, precum și în cazul dizolvării forului legislativ5.

Privit în aceste coordonate minimale, raportul între majoritate și opoziție nu trebuie înțeles, așa cum am mai spus, ca un raport de subordonare a opoziției de către partidele politice majoritare sau ca o condamnare la tăcere a acesteia. În termenii teoriei generale a parlamentarismului, opoziția apare ca un instrument eficace prin care cetățenii, opinia publică „controlează” strategia de conducere a majorității parlamentare și a Guvernului și, în același timp, ca o alternativă la guvernare.

În orice parlament, opoziția nu trebuie să aibă complexul inferiorității sale numerice față de majoritate, ci să abordeze lupta politică într un stil competitiv, bazat pe trei reguli principale:

  1. a) opoziția este un factor instituțional și un element esențial al democrației parlamentare;
  2. b) opoziția are rolul formal de a contesta în mod oficializat și organizat programul de guvernare;
  3. c) opoziția constituie o alternativă politică pentru majoritatea parlamentară.

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.