Devine tot mai convingătoarea ideea că, la un bilanț (de obicei jubiliar) al vieții și operei unui artist, se impune editarea unei lucrări (așa-zis omagiale), în care să se reflecte, în frunte cu CV-ul de rigoare, „vocile” cele mai reprezentative în plan cultural, literar, obștesc, constituind efigia cu care merge în posteritate respectiva posteritate. Desigur, nu de o „obsesie a posterității” ar fi vorba – deși despre asta unii comentatori scriu, în varii cazuri, cu convingere -, ci de o lucidă stare de conștiință asumată, unii dintre artiștii vizați având tăria de a-și amenaja acel loc de veșnică odihnă, în kimitírion-urilenoastre betonate și cu cât mai puțină verdeață…
„Totdeauna ne străduim să facem ceva pentru posteritate, dar anevoie am vedea posteritatea făcând ceva pentru noi”, observa cu amară luciditate Joseph Addison, un poet și eseist englez de acum trei secole, de aceea, poate, pe considerentul că posteritatea se pregătește din timp(cineva a spus asta), personalități culturale și științifice (și nu numai acestea) doresc să lase, încă din timpul vieții, imaginea cât mai exactă a trecerii lor prin lume, prin oglinzile alterității, prin conștiința semenilor…
Nu e nimic spectaculos ori teatral în acest gest de livrare post vita a imaginii, iar atunci când acesta vine din partea unor personalități îndeobște recunoscute, gestul ca atare constituie deopotrivă un bilanț pentru contemporaneitate și o întâmpinare pentru posteritatea mai mult sau mai puțin grăbită a se interesa/ ocupa de „cazul” în discuție.
Să rămânem la ideea de „bilanț”, într-o contemporaneitate concretă, cu precizarea că astfel de cărți, dincolo de marcarea vreunui jubileu, constituie instrumente de lucru foarte importante pentru comentatori/ cercetători, furnizând acel pachet biobibliografic, întocmit de-a gata, care i-ar necesita monografistului respectiv un timp relativ considerabil, ușurându-i astfel accesul la indicii bibliografici, ba chiar la texte reprezentative, definitorii pentru personalitățile în cauză.
O astfel de lucrare este cea semnată de NICULAE GHERAN – VIRGIL RAȚIU, La spartul târgului. Interviuri și 75 de dedicații de la Arghezi la Zub (Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2020, 312 p.). Lucrarea de față a avut ca punct de plecare „o serie de interviuri realizate în ultimii doi ani (2019-2020) de Virgil Rațiu cu Niculae Gheran”, acesta din urmă fiind, cum se știe, magnificul editor al Integralei Rebreanu în 23 de volume, de-a lungul unei jumătăți de secol, deși recunoaște că au mai rămas și alte lucruri de spus… În Nota asupra ediției, d-na Rodica Lăzărescu, critic și istoric literar (redactor-șef al revistei de formulă academică „Pro Saeculum”), precizează că aceste dialoguri au apărut în unele publicații (chiar în „Portal-MĂIASTRA” de la Tg.-Jiu – n.n.), al doilea capitol (Addenda) reproducând altele, șase la număr, purtate de Niculae Gheran cu diverși interlocutori : Olimpiu Nușfelean (în „Mișcarea literară”, nr. 4/2003), Daniela Sitar-Tăut (în „Cultura”, nr 293/2010), , Mircea Dinutz (în „Pro Saeculum”, nr. 3-4/ 79-80, 2012), , Rodica Lăzărescu (în „Vatra veche”, nr. 4/2012), Andrei Moldovan (în „Mișcarea literară”, nr. 4/ 2015), Lucia Negoiță („Povești de trecut vămile”, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2019).
În toate aceste interviuri, istoricul literar, editorul, prozatorul și publicistul Niculae Gheran răspunde cu amabilitate la întrebările intervievatorilor, fie ele mai liniare sau mai abrupte precum face dna Rodica Lăzărescu, unul din apropiații celebrului editor, „singurul de la noi ca se poate mândri cu o ediție critică de dimensiunile celei la care ați dus Operele lui Liviu Rebreanu”, deși, în dialogul purtat, nu la ediția considerată de critici și istorici literari „monumentală” și „unică” se solicită referiri. Invitația de a scăpa de anumite răspunsuri „stereotipe” îi convine nespus intervievatului, îndeobște recunoscut prin vorba-i suculentă și de umor hâtru, convins după o precizare din „Târgul Moșilor” că: „Mai bine să faci și să regreți, decât să regreți când nu mai poți face.” Și, slavă Domnului, dl N. Gheran a trăit multe și a făcut multe la viața lui, rezumându-și experiența bogatei longevități astfel: „Cine-o face ca mine ca mine să pățească.”
Se știe că munca la ediția integrală Rebreanu l-a preocupat toată viața (1968-2005), inclusiv volumele de studii, documentare și eseuri publicate în anii din urmă, inclusiv Rebreniana(I-II, 2017), ceea ce ar trebui să-i ofere binevenita „satisfacție”, pe care însă nu a cunoscut-o de vreme ce, după 1989, ediția a trecut prin mai multe edituri și, cu întârzieri amare, a fost dusă la liman: „-Ba regret. După cum Perpessicius a regretat în ziua când și-a abandonat munca la ediția Eminescu, ca urmare a batjocurii cu care a fost tratat de Editura Academiei, la apariția volumului 6 din integrala Poetului. După moartea lui, o instituție întreagă a fost nevoită să-l înlocuiască pentru terminarea ediției. Eu m-am încăpățânat să perseverez și rău am făcut. Trăim într-o țară în care mai toți încep și mai nimeni nu termină un proiect cultural de anvergură. Vezi zecile de ediții critice începute și abandonate.” Continuarea cu perseverență a ediției a presupus umilință „pe la ușile altora”, „dialog între surzi”, „promisiuni” încălcate etc., peste care tăvălugul Gheran a trecut deschizând „bulevardul Niculae Gheran” (A.D.Rachieru) întru numele și cinstirea Operei rebreniene în cultura română, așa cum se cuvine unui scriitor de asemenea magnitudine, după cum există realizări similare în alte mari culturi (engleză, franceză, germană, italiană, rusă). De menționat, totuși, că pentru volumele editate în anii din urmă a primit Premiul Academiei Române, adăugat distincțiilor prezidențiale anterioare, precum dubla decorare cu Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de cavaler… Mai mult un „Cavaler al Tristei Figuri”, am zice noi, bănuind că nu i-ar displăcea ironica parasintagmare… Deși sunt semne că Integrala Rebreanu ar putea fi editată de Academia Română, în colecția „Pleiade” etc. Dar de aici la imperativul răsplătirii financiare discuțiile au devenit…insurmontabile! Știm că între „salahoria” de la Muzeul Județean Biszterce-Naszóde, unde a lucrat un timp la ediția Rebreanu, și formularul de a fi pensionar ce i s-a pus în față, dl N. Gheran „am ales mândria de a fi pensionar român”… Și cu regretul că, nesusținut de factorii decidenți la nivel guvernamental, nouă nu ne rămâne decât „soluția unei ediții anastatice”… (cf. convorbirii cu regretatul Andrei Moldovan). „Mergem înainte, că podu-i rupt!”, vorba inegalabilului „crocant”causeur sarcastic Niculae Gheran.
„Sunt un personaj atipic, deși, paradoxal, consecvent cu mine însumi, fără să evaluez șerpuind de pe un trotuar pe altul”, îi mărturisește lui Virgil Rațiu în interviul publicat în „Portal-MĂIASTRA”, nr 1(62)/ 2020.
În privința lumii evocate de prozator în volumele din viitoarea „trilogie” (probabil) „Târgul Moșilor” (2008), considerată de unii când lucrare „memorialistică”, când carte de „povestiri” și „nuvele”, scriitorul preferând cuvântul „frescă” pentru învierea acestei lumi bucureștene de altădată, în care copilul și adolescentul N. Gheran a trăit, a cunoscut-o în detaliu și profunzimea spiritului ei, realitatea „depășind forța imaginației”, după cum observam și noi înșine într-o recentă cronică. Ar fi vorba de o proză „mozaic”, fiecare piesă având statutul ei artistic independent dar și „locul bine stabilit în întregul compoziției”, cum precizează dna Rodica Lăzărescu. „Nu oblig pe nimeni să gândească la fel cu mine”, spune prozatorul acestei proze de-a dreptul inclasificabile, pentru care nu poate fi … nici condamnat la moarte, nici întemnițat, nici amendat, nici supus la aparatul poligraf, întrucât „mai sunt și alți martori”!… Strălucit maestru în „arta de a fi păgubaș”, dl Gheran preciza la începutul volumului „Îndărătul cortinei”: „La hotarul dintre Epoca de Aur și actuala Epocă de Arginți, trilogiei i s-ar cuveni o completare pe măsură: «Bordel nou cu dame vechi», justificând titlul păgubașului, care, după ce s-a rătăcit o viață întreagă într-o pădure sălbatică, se întoarce în lumea de unde a plecat”. Scriitorul preciza că a scris „cu năduh” ca la o cronică, decantând noianul de amintiri și despovărându-și sufletul. Nonagenarul nu exclude ideea de a relua cu sugestii de actualitate „Arta de a fi păgubaș”. Nu ar fi vorba de o „pagubă” personală, după 50 de ani, ci de una „a unei întregi generații”, „pentru ca viitorul unui întreg neam să fie mai bun, ajuns astăzi în sapă de lemn”. Și asta după ce pe termen de 50 de ani am jucat într-o piesă regizată de „sfânta treime” (Churchill, Rooswelt, Stalin), „vânduți ca sclavi”. Dar „de mortuisnilnisi bene” ori mai pe românește „nu toate babele întineresc frumos!”… Astfel gândește azi protagonistul din „Arta de a fi păgubaș”, un titlu ales deliberat, nicidecum „Arta de a fi escroc”, deși zice „nu exclud că și o asemenea lucrare (de preferat, tratat) să fie elaborată, în liniștea unui penitenciar de autori competenți, ca o practică recunoscută în branșă, specializați în vânzarea de fabrici, uzine, bănci și vapoare, păduri și lacuri, bunuri ale avutului obștesc, de pe solul și subsolul românilor, în urma căreia, chiar dacă nu și-au îmbunătățit viața, au izbutit totuși, să se procopsească cu datorii de peste 100 miliarde, lăsate ca zestre urmașilor.” (din interviul acordat dnei Rodica Lăzărescu).
Secțiunea „75 de dedicații de la Arghezi la Zub”, cu totul sui-generis, începe cu dedicația oferită de Arghezi pe volumul „Versuri” la 17 decembrie 1959, la Mărțișor: „Colegului Niculaie Gheran cu toată inima Argeșului și Gorjului nostru, Tudor Arghezi”. Sunt reproduse copertele cărților primite și dedicațiile respective, în ordine alfabetică, precum: Ioan Adam, Gabriela Adameșteanu, Radu Albala, Al. Balaci, Ion Bălu, Ion Bănuță, Ury Benador, Mircea Braga, Al. Buican, Gh. Bulgăr, Augustin Buzura, Ion Caraion, Ștefan Cazimir, Constantin Călin, ZenovieCârlugea, Mircea Ciobanu, C. Ciopraga, Th. Constantin, Ben Corlaciu, Paul Cornea, Constantin Cubleșan, Mihail Drumeș, Vasile Fanache, Marcel Gafton, A. I. Ghilia, Gh. Glodeanu, Dan Grigorescu, Basil Gruia, NicolásGuillén, Ion Hangiu, Ioan Hădărig, Ion Mărgineanu, SălucHorvat, Angela Ion, Leon Kalustian, Petru Manoliu, Ioan Massoff, V. E. Mașek, Tudor Măinescu, Ileana Mălăncioiu, Emilia Șt. Milicescu, Andrei Moldovan, Mircea Muthu, Mihai Neagu Basarab, Fănuș Neagu, G. C. Nicolescu, Marian Papahagi, I. Peltz, Cezar Petrescu, Gh. Pienescu, Grigore Traian Pop, Ioan-Aurel Pop, Mircea Pora, D. R. Popescu, Mircea Popovici,A. D. Rachieru, Lucian Raicu, Fanny Rebreanu, Puia Florica Rebreanu, Aurel Sasu, Al. Săndulescu, Dinu Săraru, Ion Simuț, I. D. Sîrbu, Mihai Șora, Gabriel Ștrempel, Barbu Theodorescu, Mircea Tomuș, C. Țoiu, Radu Ulmeanu, Eugen Uricariu, Dimitrie Vatamaniuc, Ion Vlad, Mircea Zaciu, Al. Zub.
Secțiunea „În loc de postfață”, urmată de un util indice de nume, realizată de Rodica Lăzărescu, titrează: „Unora, inevitabil, le simți răsuflarea în ceafă, pe când alții au fost fără să fie”, o amplă convorbire despre oameni și vremuri, despre viața personală a nonagenarului care, spunând lucrurilor pe nume acum, cu sarcasm jovial și înțelepciune pișcând oameni și vremuri, nu are ce pierde și nici ce câștiga, decât curajul și demnitatea de a mai trăi ani, luni, zile, împăcat cu soarta și cu un Dumnezeu care mereu uită de el…
„Vă place – după propria expresie – să «pălăvrăgiți» mult, norocul unora, ghinionul altora”, îl întâmpină abrupt dna Lăzărescu, autorul replicând că nu poate prezenta în mod trunchiat adevăruri „pe care, dacă le-aș relata ca atare, m-aș vedea dat în judecată, fără putința de a dovedi că rostesc adevărul, de a învia morții împricinați”. A făcut-o, totuși, în „memorialistica ficțională, pocind pe ici, pe colo onomastica personajelor, chiar și în volumele de eseuri, ușor de recunoscut”. E vorba de unii „îmbogățiți postdecembriști, vechili de bază pe lângă Nea Nicu, azi mari și tari în ruinarea economiei naționale”. În viața personală, apreciază „anii de dezgheț”, cu promovarea unor tineri „dezbărați de vechile canoane cominterniste”, perioadă „mai liberală care n-a durat mult”, tânărul Gheran fiind înlocuit cu șeful sectorului edituri de la CC al PCR, odată cu reactivarea Cenzurii, sub denumirea de Direcția literară”. Omul de cultură de formație occidentală Al. Balaci (vicepreședinte al CSCA) fusese înlocuit cu Ion Dodu Bălan, iar N. Gheran rămânând editor „ce-am fost de când mă știu”. Sunt evocate vremurile cu Ana Pauker, cu Gh. Gheorghiu-Dej, „vulpe șireată”, cu venirea lui Ceaușescu, cu impunerea „revoluției culturale” chineze și declinul „anilor de dezgheț”, cu reușitele (și nereușitele) editoriale, cu vizita în Cuba în perioada „primăverii de la Praga” și multe alte întâmplări autobiografice, multe trecute în tetralogia „Arta de a fi păgubaș”, proză satirică tipărită mai întâi în tiraj confidențial, cea mai comentată lucrare a sa: „Ca scriitor zilier, rămân ce-am fost dintotdeauna, convins că până la Învierea Morților, timpul ne va da răgaz să ne gândim și răzgândim, de bine și de rău. Până atunci, poate se termină și a doua criză mondială, că prima a durat doar 10 ani. Cât să mai trăiesc?”
Noi vă dorim, Maestre N. Gheran, să depășiți și urâta vreme a pandemiei de azi, din iureșul căreia, se zice deși eu nu cred, lumea nu va ieșinici întreagă, nici cum a fost odată…
Ca niciodată…
Zenovie Cârlugea