default-logo

Costumul popular românesc – originalitate, diversitate, funcționalitate

Cu ocazia participării la sărbători desfășurate în țară, în zone precum Bucovina, Maramureș, Mureș, Covasna, Brașov, Prahova, Vrancea, Buzău, Argeș, Vâlcea, Mehedinți, am avut ocazia să cunosc multe costume populare ale românilor din țară, cât și ale etniilor conlocuitoare, fie purtate de ansambluri folclorice, interpreți de muzică populară de diverse vârste, existente în lada de zestre din casele unor persoane mai în vârstă sau în expoziții.
Costumul popular românesc se remarcă în primul rând prin frumusețe, diversitate și originalitate, fiind un element emblematic pentru existența poporului român.
Pentru exemplificare, cartea „Sărbători, tradiții în România. Însemnări de reporter” oferă exemple suficiente de costume populare, din diverse zone, aparținând românilor și etniilor conlocuitoare: aromâni, maghiari, ucraineni, ruși lipoveni etc. După cum foarte bine se știe, modelele diferă în funcție de zonă, vârstă, etnie, momentul în care este purtat costumul: iarnă/vară, zi de lucru sau de sărbătoare.
A fost creat de-a lungul timpului, cu pricepere, dragoste și cu migală, de fete și femei la lumina palidă a lămpii cu gaz, în familie sau la șezători. Uneori realizarea unui costum dura chiar ani întregi și oamenii satului se aflau în concurență de a avea un costum cât mai frumos și mai bogat.
Astfel, în localitatea Drăguș, județul Brașov, la început, costumele au fost foarte simple, cu timpul au dobândit o ornamentație bogată, deoarece locuitorii satului din dorința de a fi cât mai originali îi mai adăugau câte un ornament.
În localitatea Pietrari, județul Vâlcea costumele erau lucrate pe ascuns, pentru a nu se fura modelele. Frumusețea și durabilitatea lor în timp a fost sporită și de firele și de coloranții naturali folosiți.
Sunt localități din județele Argeș, Vâlcea, Gorj în care coexistă două tipuri de costume: cel muntenesc, în culori vii și cel sibian, sobru, distins, elegant, realizat în două culori, alb și negru.
Prezența costumului sibian în aceste zone ale țării se justifică prin gestul jinarilor care pentru a scăpa de înrolarea în Armata austro-ungară și de catolicizare au trecut munții și s-au stabilit în aceste teritorii, unde au fost primiți cu respect și au reușit să își păstreze și chiar să își impună costumul.
Un element ornamental care mi-a reținut atenția este barburele, crucea în formă de arbore al vieții cusută la piept și în spate pe unele cămăși ale costumelor populare bărbătești.
Este impresionantă această dorință și, poate, convingere a omului că prin îngemănarea a două simboluri creștine, crucea și pomul vieții, se poată apăra de rele.
Costumul popular atât de îndrăgit de cei care l-au creat, îl poartă sau îl conservă în lada de zestre a fost descris și în versuri de persoane talentate.
Una din ele este bunica Chirteș Alexandra, de pe Valea Gurghiului care i-a dedicat o poezie costumului purtat de nepoata ei, Chirteș Loredana:
„Acest costum este format din cămaşă cu ciupag, cu umăr şi cu cheiţă.
Jos are dantelă adunată în obinzâcă (la gât) şi pânză în război ţesută.
Se leagă cu doi cănaci, fundiţă din ei să faci.
Port pieptar peste cămaşă din piei de oaie lucrată.
Roată-i pusă o betea cusută tot cu mâna, tot cu flori viu colorate
Şi cu bănuţei aranjate.
Şurţul mi-i din catifea cusut de bunica mea
Când era de vârsta mea, cusut cu frunze şi flori şi cu mai multe culori.
Jos franjuri lucraţi de mână chiar cu acul de dantelă,
Printre flori şi bănuţei, ia uitaţi-vă la ei.
La spate eu port cătrinţă, tot în război e ţesută,
Cusută de catifea tot de bunicuţa mea,
Cu rujă şi frunzuliţă şi cu bănuţei împodobită,
Pe margini şi jos un şnur cum se purta în bătrâni.
Poalele-s din pânză albă şi jos cu dantelă lucrată.
Pantofii-s lucraţi din piele de tatăl bunicii mele.”
Alte versuri i-au fost dedicate de doamna învățătoare Anica David, din localitatea Pietrari, județul Vâlcea, o bună creatoare și păstrătoare de costume populare.
Prin modelele sale, costumul este o formă de integrare a omului în natură și în cosmos, sursă de armonie și de voie bună: „Cineva a spus odată/Că chiar Cerul a furat/Bolta înaltului stelat/Din Oltenia, din sat./Că e cerul Vânăt seara,/Cum îi Soarta de Pietrari/Şi încins cu stele-n cercuri,/Ca Altiţa fetei mari!/Chiar şi macii vii din lan,/S-au rugat timizi spre seară/Să se culce-mbujoraţi/Pe-un Sân de ie de fecioară./Alături de albăstrele vii,/De pe Trupaşi şi pe Pumnaşi,/Să strângă-n braţe fete mari/În chiote de fecioraşi./C-am furat din cer și soare/Este adevărat! Se ştie!/Portul vostru-i Minunat!/Să-l păstrăm pentru vecie!” (De unde am luat FRUMUSEȚEA?)
Într-o altă poezie costumul popular personificat, strălucitor şi plin de viaţă adresează tuturor locuitorilor satului rugămintea şi îndemnul de a fi purtat în continuare pe uliţe, la horă şi la biserică:”„Să scoatem la lumină straiele strămoşeşti./Cu cămeşa românească şi zăvelca cu arnici,/Am venit c-o rugă-aici, cu surata mea catrinţă/Şi cu brâul oltenesc,/Să mă plâng la ‘nalte feţe:/Vreau să nu mai pătimesc/Şi să stau mereu uitată/Tot prin lăzi de zestre vechi!/Vreau să fiu scoasă la horă,/La biserică de Paşti./Vreau pe uliţi să-nflorească/Ii cu flori de maci şi fragi./Şi altiţe luminate,/Cu şebace şi chenare/Să străluce viu în soare./Prea mă simt uitată, frate,/Şi lăsată tot de-o parte./Vă rugăm cu mic, cu mare/Când în sat e sărbătoare,/Prindeţi-vă-n hora mare!/Purtaţi, frate, cu mândrie/Portul nostru românesc!/Chiuind cu strigături,/Jucaţi Brâul şi Bătuta/Alunelu şi Învârtita!/Cu iuţeală, bărbătesc,/Să-nvârtiţi strângând la piepturi/Iile cu-nflorituri,/Mijlocelu strâns în bete,/Fuste albe şi-ncolţate./Să salte zăvelca, frate!/Că aşa ne-au spus străbunii/Jucaţi, frate, ca românii!” (Rugă – Salvați arta populară!)
La Mânăstirea Nămăiești, din județul Argeș, măicuța Lucia Nedelea a înființat un Muzeu de Etnografie în care predomină costume populare, pe care le prezintă numai în versuri.
În trecut, costumul popular constituia îmbrăcămintea de zi cu zi a sătenilor și chiar mândria acestora.
În comuna Pietrari, județul Vâlcea de Florii se organiza chiar o horă a costumelor la care îmbrăcau costumele lucrate în timpul uneia sau mai multor ierni.
În viața satului purtarea costumului reprezenta un legământ în viață și în moarte.
În comuna Pietrari, din județul Vâlcea, la nuntă pe sub rochia de mireasă era îmbrăcat costumul popular, betele de ginere și de mireasă erau păstrate și cu ele era coborât mortul în groapă.
Din nefericire, industrializarea exagerată din comunism, exodul populației de la sat la oraș, au contribuit treptat la renunțarea de către oamenii satelor de a mai purta costume populare. Un bătrân din Rucăr era foarte revoltat de faptul că tinerii nu mai vor să poarte costumul strămoșesc. Cei care îl mai poartă sunt bătrânii, îndeosebi în zi de sărbătoare și, mai ales, duminica, la biserică.
Este îmbucurător totuși faptul că în unele zone, precum nordul Moldovei, nuntașii poartă costume populare, după cum afirma cu mândrie o creatoare populară din această zonă. Chiar și în zona noastră, unii tineri participă la botezatul copiilor îmbrăcați în costume populare, uneori închiriate.
La ora actuală costume populare se confecționează mai ales pentru interpreți de muzică populară și ansambluri. Faptul că a fost înființată o Zi Universală a Iei este un câștig pentru a atrage atenția asupra acestui element emblematic pentru existența poporului român, pentru a-l aduce în actualitate, a-l mediatiza și a impulsiona purtarea lui.
Am întâlnit în țară persoane, îndeosebi femei, care păstrează acasă cu sfințenie costume populare tradiționale. Una din acestea este și o bătrână pe care am întâlnit-o la ”Festivalul Dulceții” de la Brebu. Bucureștenii vroiau să cumpere obiecte din colecția ei și a refuzat categoric. Era ca și cum și-ar fi vândut sufletul, toată viața ei și pe-a strămoșilor.
Ce se va întâmpla cu acestea după moartea bătrânelor care le conservă cu mare grijă?
Dacă aș avea putere decizională, eu aș înființa în fiecare reședință de județ câte un muzeu de etnografie sau la Casa Poporului aș fi făcut un muzeu de etnografie cu obiecte specifice tuturor regiunilor țării.

Elena Trifan / UZPR Prahova

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*