Am plecat spre Tokyo marţi, 20 iulie şi am ajuns la hotelul „Apa”, din capitala niponă, joi 22 iulie! Echipa Radio România a fost împărţită în două: Ştefan Alecsiu,
Cătălin Cârnu şi Bogdan Predescu au decolat de pe Otopeni duminică seara, iar noi (Gabi Bucur, Zoli Kadar şi subsemnatul) i-am urmat două zile mai târziu, cu aceeaşi cursă. Cei ajunşi mai devreme au instalat aparatura necesară transmisiunilor în studioul nostru, lipit de cel al TVR-ului, în uriaşul centru de presă rezervat comentatorilor radio-tv. Şi a mai fost un motiv care a determinat plecarea lor mai devreme: Cătălin Cârnu trebuia să fie cât de cât adaptat la fusul orar (şase ore în plus faţă de România) şi la condiţiile climatice (căldură şi multă umezeală) pentru a putea comenta, de la Kashima, primul meci al naţionalei noastre, cu selecţionata statului Honduras, în turneul olimpic de fotbal, ceea ce se întâmplă, de fapt, exact la această oră, când scriu această primă corespondență de pe tărâm japonez. E pauză şi elevii lui Mirel Rădoi conduc cu 1-0, în urma unui autogol rezultat după un corner bătut pe poarta, în minutul 45, de Ciobanu. Iată că am făcut de-aici şi prima relatare „în direct”…
Pentru noi, aşadar, Jocurile Olimpice Tokyo 2020 au început cu o zi înainte de festivitatea de deschidere programată mâine. Pentru alţii au început ieri, când în turneul de fotbal feminin s-a înregistrat o mare surpriză: Suedia a trecut de SUA cu 3-0, americancele fiind neînvinse în ultimele 44 de meciuri!
Dar să revenim la plecarea noastră din Bucureşti. O dată cu noi au predat bagajele la cală şi câteva personalităţi ale sportului nostru (Mihai Covaliu- preşedinte COSR, George Boroi-secretar general COSR, Elisabeta Lipa- preşedinte al Federaţiei Romane de Canotaj, Camelia Potec- preşedinte al Federaţiei Romane de Nataţie) şi câteva persoane publice din fotbal, în frunte cu Răzvan Burleanu. L-am mai recunoscut pe unul Bodescu, pe care-l ştiu din poze şi despre care am aflat, nu demult, cu stupoare că-i buzoian, ca şi mine.
Eu despre buzoieni ştiam că-s băieţi cu mult bun simţ, nu nişte neaveniţi care şi-au bătut joc de fostele glorii ale fotbalului nostru de oricâte ori au avut prilejul.
Chiar le-am spus colegilor mei, cât am stat la coadă şi i-am privit cum vorbeau ceva mai departe de noi, că nu pot să iert niciodată comportarea mitocănească a lui Burleanu şi compania.
Când nu l-au invitat pe Gică Hagi la tragerea la sorţi a turneului final EURO 2020, găzduită de ROMEXPO şi, mai apoi, cum l-au exilat alături de alţi colegi din marea echipă a anilor ’90, la tribuna a doua, la meciurile găzduite pe Arenă Naţională! Când a venit celebrul Luis Figo şi a luat loc în tribună oficială, prima întrebare a fost „Unde-s Hagi şi Popescu?”. Logic, nu? Marii jucători se interesează de alţi mari jucători, nu de Burleanu sau Bodescu, care de fapt, sunt nişte „nimeni vremelnici”…
Am mers cu acelaşi avion până la Doha, bine-nţeles, noi mai în spate, ei… mai în faţă! Înainte de îmbarcare, i-am salutat pe „oficiali”, am dat mâna cu Covaliu, am făcut o reverenţă în fata doamnelor Lipa şi Potec (toţi trei au adus mult aur în „tezaurul” nostru olimpic!) şi am stabilit să ne reîntâlnim
la Doha pentru scurte interviuri. Amabil, că de obicei, Mihai Covaliu mi-a spus că nu-i nicio problemă… Doar că pe marele aeroport din Qatar, până ne-au mai verificat o dată bagajele de mână, nu la coborârea din avion, nu ne-am mai întâlnit. După mai bine de trei ore am mers la poarta de îmbarcare pentru al doilea avion. În timp ce aşteptam să fim chemaţi (se intra pe sectoare, cei mai din spate, primii…) apare Burleanu urmat de acoliţii săi. Stabilisem cu mult mai tânărul meu coleg Gabi Bucur, aflat la prima „experiență olimpică”, să realizeze el un scurt interviu cu Burleanu şi eu cu Covaliu, „materialele” fiind deosebit de utile, mai ales că întrecerile propriu-zise.
Încep de sâmbătă şi în emisiunile noastre pică bine orice opinie autorizată. Gabi, văzându-l pe Burleanu, s-a îndreptat către el cu rugămintea să schimbe câteva vorbe.
Am văzut că au avut un scurt dialog, după care s-a întors cam pleoştit: „Ce-a zis, mă?”- îl întreb eu. „Că ar fi o premieră pentru el să dea interviu la ora două, noaptea!”
„Deci, n-a vrut să realizeze o premieră în viaţa lui?”. „Nu”. În acel moment ne-am auzit numele, toţi trei, să ne grăbim către îmbarcare. Ocupaţi cu „operaţiunea Burleanu”, îi ţineam în loc pe călătorii din sectorul următor. Pe culoarul spre avion mă gândeam la următorul episod petrecut cu ani buni în urmă. Într-o duminică seara, colegul Răzvan Apostolescu m-a rugat să-l sun pe unul Răzvan Burleanu şi să-l bag în emisiunea „Arenă Naţională”, pe care urma să o realizez. „Cine-i ăsta?”- am întrebat. „E un
tip tânăr, preşedinte la <<minifotbal>>. M-a rugat să-l ajutăm cu puţină publicitate. Are nu ştiu ce turneu prin Grecia şi echipa noastră a a ajuns în finală”.
L-am sunat şi pe Răzvan Burleanu, da, veţi citi foarte bine (!), a comentat, la Radio România Actualităţi, ultima repriză a finalei. Din voce răzbătea bucuria că are prilejul să facă publicitate unei discipline total neinteresante pentru marea majoritate a presei… Noroc cu prietenul Răzvan Apostolescu… Şi-acum, când va deveni (oficial!) milionar în euro, după alegerea în Consiliul FIFA, pentru Burleanu Radio-ul Public nu mai este ceva care să-i trezească simţurile după miezul nopţii. Atunci, din Grecia, era foarte vioi la ora 23.00, acum, cocoţat pe un morman de bani, l-a privit pe colegul meu ca pe un cerşetor apărut când nu trebuie, exact cât să-ţi întrerupă plăcerea cu care treci din „lounge-ul vip” al aeroportului în „business-class-ul” avionului… Adică, de la o şampanie la alta! Repet, un „nimeni vremelnic”, ca mulţi în România, de care am vorbit prea mult. Sau am scris, cum vreţi…
Între timp s-a terminat şi meciul. Scorul a rămas acelaşi şi în condiţiile în care Noua Zeelandă a bătut Coreea de Sud, suntem foarte aproape de sferturi de finală. Cum ar fi să luăm o medalie la fotbal? Nu am mai fost la un turneu olimpic de 57 de ani! Se întâmplă tot la Tokyo, în 1964. Atunci a ratat un penalti marele Gheorghe Constantin, lucru care nu i-a fost iertat toată viaţa… Se întâmplă în sferturi de finală în meciul cu Ungaria. „Am ratat ca să nu mă uite oamenii” a subliniat, cu umor, la bătrâneţe, „Profesorul”.
Şi, iată, nu l-am uitat!
Mai m-am întrerupt puţin din scris pentru că m-a sunat pe WhatsApp antrenor
ul de box Adrian Lăcătuş, foarte bun prieten, să-mi spună că la tragerea la sorţi, eleva sa Claudia Nechita, singura calificată la Tokyo, a avut şansa şi că ar fi… o şansă de medalie! Iată că începe să „înmugurească” noi speranţe legate de medalii. La fotbal, la box feminin, care, fie vorba între noi, nu prea îmi place (e greu să vezi două fete cărându-şi pumni în cap!), dar ce să faci dacă asta-i curentul… Iar Adrian Lăcătuş chiar merită o performanţă deosebită în condiţiile în care de decenii ( la început cu regretatul arbitru Jenel Vancea) a încurajat dezvoltarea boxului feminin.
La noi în ţară, anticipând că din 2012, la Londra, va deveni sport olimpic!
Mă opresc aici. E deja ora 23,15, iar mâine dimineaţă trebuie să fiu pe metereze în redacţia olimpică, prima rubrică realizată la Tokyo urmând să fie difuzată la Bucureşti, la ora cinci dimineaţa! Aşadar, când vă treziţi, oricât de devreme, nu uitaţi să vă conectaţi la Radio România Actualităţi.
Bineînţeles, dacă vreţi să vă conectaţi şi la atmosfera unor Jocuri Olimpice, mai altfel, disputate în… clandestinitate! V-am făcut curioşi, nu? Nu-i o „licenţă poetică” să vă fac să citiţi şi următoarea corespondenţă, ci o realitate. Pe mâine!
ADRIAN FETECĂU / UZPR
Tokyo (hotel), 22 iulie, 2021, ora 23,15