Trecând prin centrul Capitalei, orice vizitator poate admira un edificiu impunător – Palatul Cercului Militar – o adevărată carte de vizită a unui oraș cunoscut odinioară sub denumirea „Micul Paris”.
Împlinindu-se un secol de la inaugurarea acestei impunătoare clădiri publice, se cuvine să facem un mic excurs în trecutul acesteia.
La data de 15 decembrie 1876 (de aceea, în fiecare an, la data de 15 decembrie se omagiază Ziua Cercului Militar Național), ia ființă instituția numită „Cercul Militar”, ale cărei statute sunt un fel de certificat de naștere al acestei clădiri, ca simbol al identității și demnității militare.
Conform prevederilor acestor statute, Cercul Militar asigura „strângerea legăturilor de camaraderie între ofiţerii de toate armele şi de toate gradele, între ofiţerii activi şi cei în rezervă; stabilirea legăturilor între familiile ofiţerilor, precum şi între acestea şi societatea civilă din garnizoană; punerea la dispoziţia ofiţerilor şi a membrilor de familie a unui local propriu în care aceştia să-şi poată dezvolta educaţia cultural-artistică, să-şi îmbogăţească cunoştinţele generale şi de specialitate sau să-şi poată petrece, în mod util, plăcut şi reconfortant, timpul liber”.
De la înființare, această importantă instituție a oștirii române a avut sediul închiriat în diverse locuri (clădirea Eforiei Spitalelor Civile, Casa Greceanu, chiar și vestita Casă Oteteleșanu a găzduit sus amintitul Cerc Militar).
De aceea, în anul 1889, Generalul Eraclie Arion (1838-1903), Guvernator al Cetății București, înaintează mai marilor zilei dorința ofițerilor Capitalei României de a avea un local propriu pentru Cercul Militar, instituție care obținuse la data de 18 martie 1896 calitatea oficială de persoană juridică.
Atunci, asociaţia corpului ofiţeresc din garnizoana Bucureşti împreună cu cele din Iaşi, Craiova şi Galaţi, sunt recunoscute ca persoane juridice şi instituţii de interes general al armatei, sub denumirea de ”Cercul Militar’‘, după model franțuzesc. Prin Statutul de organizare și funcţionare, Cercul Militar era pus sub Înaltul patronaj al Regelui, având ca preşedinte de onoare pe ministrul de război.
Parcurgând o procedură legislativă obligatorie, dar cam anevoioasă, în anul 1898 s-a cedat armatei un teren ultra-central, în suprafață de peste 2000 mp, situat între Bv. Elisabeta și Str. Sărindar, unde anterior fusese Mânăstirea Sărindar.
După rezolvarea acestei chestiuni, la sfârșitul anului 1898 începe procesul de selecție a proiectelor de construcție, dintre cei cinci participanți câștigător fiind desemnat arhitectul Dimitrie Maimarolu (1859-1926), adept al stilului promovat de școala academică franceză. Printre principalele realizări ale acestuia amintim actualul Palat al Patriarhiei (fost sediu al Camerei Deputaților), Biserica Sf. Silvestru, Biserica Armenească etc.
Trebuie spus că la realizarea proiectului au mai contribuit arhitecții Ernest Doneaud (care s-a axat pe lucrările de decorațiune interioară, detalii de ornamentație artistică) și V. Ștefănescu, precum și inginerii Anghel și Paul Saligny, respectiv Elie și Mircea Radu (care au folosit cele mai noi tehnici de construcție: zidărie portantă, beton armat și elemente de structură metalică).
La execuția lucrărilor a fost angrenată firma Blekman-Moscovici, una dintre cele mai cunoscute antreprize de construcţie, care a efectuat timp de un an săpăturile pentru fundaţie (1911).
Sursele de finanțare a lucărilor l-au constituit cotizațiile de 2% din solda de grad, ele dovedindu-se totuși insuficiente. De aceea, în anul 1911, Nicolae Filipescu, ministrul de război (1910-1912), a pus la dispoziţia „Cercului Militar“ suma de 200.000 lei. Ulterior, în calitatea sa de ministru al agriculturii (1912-1913), același demnitar a donat întreaga cantitate de cherestea, necesară construirii fundațiilor palatului (terenul fiind străbătut de o pânză de apă freatică la suprafață, a necesitat stabilizarea acestuia cu piloni de stejar, prelucrați special să nu putrezească, peste care s-a turnat fundația de beton).
Tot acum s-a contractat la „Casa Dotării Oastei” un împrumut de 584.000 lei, bani cu care s-au demarat lucrările de construcţie a palatului. Conform planificării inițiale, clădirea trebuia terminată la 1 ianuarie 1916, însă izbucnirea războiului a împiedicat finalizarea construcției impunătoarei construcții.
Imediat, după începerea lucrărilor, s-a mai contractat la „Casa Dotarii Oastei un nou împrumut în valoare de 1.700.000 lei. Dată fiind inflația și amploarea proiectului, primul ministru I.I.C. Brătianu a pus la dispoziție, în anul 1915, suma 3.282.000 lei pentru continuarea acestuia. Prin urmare, în același an, a putut fi contractat mobilier special, de la o casă englezească cu sediul la Paris, în valoare de 4 milioane lei.
În vara anului 1916, clădirea era terminată „la roșu” și deși era finalizată parțial, era deja numită „bijuteria Capitalei”.
În timpul războiului, trupele de ocupație au instalat aici corpul de gardă și închisoarea, cauzând mari pagube clădirii.
După încheierea conflictului mondial, în 1918, palatul ar fi putut fi terminat, cu maxim 2 milioane lei, dar lipsa fondurilor disponibile a trenat inaugurarea acestuia. Important este faptul că mobilierul a venit din Franța, conform contractului, acum valorând însă de zece ori mai mult.
Totuși, numai polițele de asigurare ale mobilierului extrem de valoros, ca și transportul lui, au costat statul circa 11 milioane de lei, de aceea guvernul a mai acordat un împrumut de aproape 7 milioane de lei pentru acoperirea acestor noi cheltuieli. De asemenea, acest mobilier a fost scutit de plata taxelor vamale.
Palatul, având câteva nivele (parter, etaj, mansardă), respectiv subsol și demisol, fiind conceput în stilul neoclasicismului eclectic, era compus din următoarele spații, purtând inițial aceste denumiri: Salonul regal, Salonul de toaletă al Familiei Regale, Fumoarul pentru domni, Salonul doamnelor, Salonul de toaletă al doamnelor, Biblioteca, Sala de lectură, Fumoarul, Salonul birou, Sala de joc de cărți, Vasta sală a biliardelor, toate somptuos mobilate.
La primul etaj se afla Sala cea mică, destinată întâlnirilor de înalt nivel.
În prezent, după lucrările de restaurare, spațiile reprezentative poartă următoarele denumiri:
Sala de Marmură este destinată celor mai importante evenimente, putând fi considerată o perlă a arhitecturii româneşti.
Sala Maură este situată în continuarea Sălii de Marmură. Pereții au lambriuri din lemn prețios.
Sala Bizantină este o fericită îmbinare între stilul bizantin și cel românesc. Plafonul casetat se sprijină pe zvelte arcade. La ultima renovare s-au adăugat minunate fresce cu subiecte din istoria României.
Sala Gotică este compusă dintr-o succesiune de arcuri frânte în ogivă, cu candelabre maiestuoase și o pardoseală având un desen gotic bavarez.
Sala Norvegiană imită stilul specific Nordului Europei (candelabre în forma unor corăbii de vikingi), plafon din lemn, cu grinzi prevăzute cu console, înfățișând imagini de animale fantastice, specifice mitologiei scandinave.
Cercul Militar Naţional are în componența sa un cunoscut restaurant şi braserie. Fiind un veritabil mall cultural, are la dispoziție săli de expoziție, o sală de spectacole.
Aici trebuie menționată și valoroasa Bibliotecă Militară Naţională.
La data inaugurării sale, Palatul Cercului Militar a costat circa 13 milioane de lei, fiind unul dintre cele mai frumoase din Europa. Dar terenul, clădirea și mobilierul erau evaluate la astronomica sumă de 200 milioane lei.
Pentru finalizarea celorlalte etaje, din care unul era preconizat a fi amenajat în hotel, cu 40 de camere, pentru găzduirea ofițerilor aflați în misiune sau în trecere prin București, mai erau necesare circa 12 milioane de lei.
Datoriile contractate pentru construcția acestui edificiu urmau să fie recuperate din exploatarea următoarelor surse de venit: hotel, cinematograf, restaurant, cafenea, bufet, berărie, închirierea sălilor pentru expoziții, evenimente (baluri, serbări).
La data de 4 februarie 1923, pe când în fruntea Cercului Militar se afla generalul Victor Zottu, a avut loc inaugurarea oficială a edificiului, la eveniment participând suveranii țării: Regele Ferdinand şi Regina Maria, înalte personalităţi militare şi ecleziastice (Mitropolitul Miron Cristea, viitorul Patriarh).
Clădirea a putut supraviețui marilor cutremure din 1940, 1977, având șansa să scape nevătămată bombardamentelor anglo-americane și germane din cel de al Doilea Război Mondial. Totuși, Palatul Cercului Militar Național a fost bine întreținut fiind supus unor operațiuni de ranforsare și restaurare exemplare, atât înainte de 1989 cât și după această dată.
Această clădire a avut diverse denumiri: Cercul Militar, până în anul 1948; Casa Centrală a Armatei, între 1948 şi 1991; Cercul Militar Naţional, după 1991.
În configurația actuală, Palatul Cercului Militar Național are un număr de peste 26 de spații funcționale: săli, saloane, foaiere, birouri, adăpostind trei structuri: Cercul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Restaurantul Cercului Militar Naţional.
În prezent, aici au loc anual evenimente și activități de reprezentare și protocolare, culturale, științifice, recreative, mondene. Este de ajuns să amintim faptul că, la începutul anilor 2019 şi 2020, aici a avut loc Balul anual al ziariștilor, organizat de UZPR.
Palatul Cercului Militar, prin valoarea sa excepțională, este considerat monument istoric, de importanță națională.
Prin expunerea pe scurt a istoricului clădirii Palatului Cercului Militar Național dorim să reliefăm însă câteva trăsături impotante.
Acest impozant imobil nu putea să ființeze în afara existenței atât de importante a Cercului Militar, o instituție asociativă a castei militare, desfășurând activități nu de ordin cazon (acestea sunt de competența guvernelor și ministerului de resort), ci de ordin social, cultural, educativ, recreațional, de întrajutorare reciprocă, prin instrumente legale specifice.
De altfel, fiecare ordin socio-profesional avea instituții similare (profesorii, învățătorii și educatorii, aveau Casa Școalelor, Casa Corpului Didactic, clerul Casa Bisericii iar ofițerii Casa Oștirii, instituție subordonată Cercului Militar).
Iată, de exemplu câteva dintre preocupările și activitățile Casei Oștirii: la data de 20 noiembrie 1945, aceasta a inaugurat o Casă de Odihnă pentru ofițeri, subofițeri, maiștri militari, aflați în trecere prin București. Imobilul se afla situat în Str. C.A. Rosetti nr. 33.
La data de 26 august 1946, la Lacul Tei s-a inaugurat Ștrandul Armatei. Acesta a fost edificat pe un teren aparținând Casei Oștirii din fondurile și cu participarea membrilor acestei instituții. Ștrandul dispunea de instalații specifice, precum și de amenajări pentru practicarea sporturilor nautice.
Conform Statutului, Casa Oștirii avea un Consiliu de Administrație, format dintr-un număr fix de membri, care aveau drept de participare la activitățile acesteia, ales pentru o perioadă de 5 ani, din care făceau parte reprezentanți ai tuturor armelor (infanterie, cavalerie, artilerie, marină, aviație, jandarmerie, intendență, justiție militară, serviciul sanitar, corpul ofițerilor în rezervă), precum și reprezentanții Ministerului Finanțelor, Băncii Naționale, Casei de Conturi, Casei de Pensii a Armatei.
În timpul războiului, Casa Oștirii a acordat împrumuturi pensionarilor militari, urmașilor acestora pentru achiziționarea de combustibili pentru iarnă, iar după război, a organizat economate, unde membrii Casei Oștirii își puteau achiziționa alimente și bunuri de larg consum, la prețuri mai mici decât în mod obișnuit.
Înainte de război, Casa Oștirii a contribuit, din fonduri proprii, la opera de înzestrare a armatei române, cumpărând bonuri de tezaur.
Casa Oștirii avea sediul în Str. Cobălcescu nr. 28.
În anul 1939 apare Legea Casei Oștirii, care asigura membrilor acesteia acordarea de credite avantajoase, capitalizarea și fructificarea economiilor, precum și încheierea de asigurări de viață. Astfel, din bugetul armatei, la solda fiecarui ofițer, subofițer sau maistru militar se adăuga o indemnizație de 5%, care era vărsată automat în contul Casei Oștirii, urmând ca la pensionare, cadrul militar să beneficieze de aceste sume.
Până în anul 1939, pensiile militare se achitau prin Casa Oștirii, însă după acea dată acestea s-au achitat prin Casa de Pensii ale Ofițerilor, cu sediul în Str. Al. Lahovary nr. 33.
O altă observație, privitoare la Palatul Cercului Militar din București, al cărui centenar îl celebrăm în acest an. Inițial, clădirea avea și caracterul unui Cazinou ofițeresc, fiindcă, după cum observăm, acesta avea în configurația sa săli de biliard, de jocuri de cărți, fumoar, bar, restaurant, săli de evenimente mondene. Desigur, aici aveau loc și baluri, petreceri dar și evenimente culturale. Nu ar trebui să ne mire, ținând cont că și societatea civilă dispunea de o serie de cazinouri mărețe; la Sinaia, Constanța, Herculane, Vatra Dornei etc
Pentru ofițerii aflați în garnizoana București, deși nu era interzisă participarea lor la baluri, carnavaluri și alte asemenea evenimente mondene, în sălile din Capitală, ei doreau să se reunească, împreună cu familiile lor, într-un local propriu. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel, prin realizarea acestui important edificiu reprezentativ al armatei.
În fine, în ceea ce privește solidaritatea clasei politice vis-a-vis de realizarea acestei clădiri reprezentative, în centrul Capitalei, observăm că atât miniștrii liberali, cât și cei conservatori au dat o mână de ajutor importantă la edificarea construcției, care s-a realizat atât din contribuții proprii (așa cum am arătat: donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor – 2% din solda de grad – ceea ce reprezenta circa 80% din total, precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi ce urmau să fie returnate ulterior de Administrația Cercului Militar (din comitetul de conducere făcând parte atât cadre militare, cât și persoane din varii domenii ale vieții civile, ca o garanție a unei administrații „corporative” eficiente și corecte).
Cu respect față de contribuția înaintașilor la nașterea acestei bijuterii arhitectonice, Palatul Cercului Militar Național etalează câteva plăci și statui comemorative.
Astfel, la data de 1 martie 2005, a fost inaugurat Salonul fondatorilor Palatului, care adăpostește bustul arhitectului Dimitrie Maimarolu precum şi busturile generalului Vasile Zottu şi al politicianului Nicolae Filipescu.
În zona zidului exterior (din dreptul scărilor ce conduc spre terasa Palatului) a fost amplasată o placă comemorativă, evocând fosta Mănăstire Sărindar, pe locul căreia se ridică în prezent Palatul Cercului Militar Naţional.
Am evocat cei o sută de ani de la inaugurarea acestui glorios edificiu, gândindu-mă că în urmă cu aproape 5 ani, pe strada Sărindar (actualmente C. Mille) în imediata apropiere a Palatului Cercului Militar Național, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a postat o placă comemorativă similară, marcând centenarul creării acestei uniuni a breslei ziariștilor din țara noastră.
Răsfoind ziarele și revistele vremii am aflat că în Palatul Cercului Militar (strada Sărindar nr.1) funcționa redacția Revistei „Actualitatea”, publicație care apărea lunar, după cum citim pe frontispiciul acesteia, „sub conducerea unui comitet de redacție compus din scriitori civili și militari distinși”. Așadar, o legătură inedită între lumea presei, de pe Sărindar, și Palatul Cercului Militar!
Tanța Tănăsescu / UZPR