Când se fac mall-uri, unul lângă altul, nimeni nu simte că ar fi vreo problemă pentru existența noastră comunitară și națională, nimeni nu se exprimă într-un fel sau altul, nimeni nu-și pune întrebări fundamentale. Când o clădire monumentală cum a fost Casa Radio, proiectată să devină Muzeul Național de Istorie, a fost tăiată în două (operă de distrugere remarcabilă ea însăși, din punct de vedere tehnic) pentru a fi construite două mall-uri gemene, nimeni n-a zis nimic. Acum, o clădire care ar fi putut deveni emblematică pentru civilizația noastră – chiar dacă a fost construită în comunism, nu comunismul a zidit-o, ci tot poporul acesta –, de fapt cele două clădiri rezultate din operația chirurgicală de tăiere și separare zac în ruine, devalizate de marmură, fier și toate materialele care au putut fi valorificate între timp. (În paranteză: cine a permis să se întâmple această tragedie?) Când apar, peste noapte, noi și noi imense hangare strălucitoare pline cu mărfuri și hrană, faptul semnifică un nou progres al societății de consum, al creșterii nivelului de trai și al calității vieții.
Când se fac catedrale, atunci, într-adevăr, există o problemă. Atunci spiritul civic se amorsează și lucrează pe cel puțin două dimensiuni. Prima acuză faptul că religia exprimată arhitectural de biserici și catedrale ne subminează libertatea conștiinței, ne îngustează câmpul spiritual, canalizându-ne într-o direcție care ține de trecutul lui homo sapiens. De aceea, unii se războiesc în spiritul libertății cu icoanele din școli și cu religia din programele de învățământ. Ei decid pentru copii, acum și în viitor, ce trebuie să învețe, ce trebuie și dacă trebuie să creadă în ceva. Ei sunt un fel de dumnezei într-o lume care vrea din ce în ce mai mult, prin activiștii secularismului, să-l alunge pe Dumnezeu din orizontul existenței noastre. Catedrala ne-ar acoperi, zic ei, unii, ong-iști de o agresivitate fără seamăn, tot în numele libertății conștiinței și al corectitudinii politice, cerul libertății spiritului. A doua dimensiune a luptei cu religia și catedralele e de esență pragmatică și civică: din banii aceia s-ar putea face școli, spitale, drumuri și autostrăzi. Pe când, noi ca români, conservatori și fundamentaliști, îi investim în ziduri și clopote. Mai era cineva, deunăzi, care a ținut să ne spună într-un fel de cântec că lui Dumnezeu îi plac lemnul și spațiile mici. (De unde o fi știut?) Fie a avut o revelație și, prin asta, am aflat și noi că toate marile catedrale, San Pietro, Notre-Dame, St Paul’s Cathedral, Catedrala din Sevilla, din Köln și celelalte nu sunt, de fapt, pe placul Celui de Sus, fie nu a reușit să exprime ceea ce i s-a părut că trebuie să ne comunice, pe limbă metaforică și muzicală, neapărat și nouă.
Perspectiva actuală, în curs de extindere la nivelul individului de rând, foarte vulnerabil, lesne influențabil și manipulabil, este una simplistă, fără nuanțe și profunzimi. Mall-urile sunt utile pentru că omul de azi are nevoie de mărfuri și servicii, trebuie să se îndestuleze, să cumpere, să mănânce și să se relaxeze. Iar, în definitiv, mall-urile sunt investiții private. În schimb, bisericile, catedralele, care cer fonduri publice, ce-i mai oferă societății prezentului? Ce ne mai oferă religia când pământenii se pregătesc să se mute pe Marte, când oamenii lucrează deja să devină nemuritori pe cont propriu și încep tranziția spre epoca post umană?… Într-un fel de metamorfoză postmodernă și suprarealistă, Mall-ul tinde să devină Catedrala societății de consum. Religia, educația religioasă, Biserica și catedralele sunt combătute astăzi printr-o propagandă susținută, într-o stilistică agresivă și acuzatoare, pe linia unui activism intolerant, aflat în contradicție cu însăși filosofia care-l generează, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, sub auspiciile corectitudinii politice. În ciuda unor astfel de raționamente, trebuie să nu uităm că, cel puțin așa cum e el deocamdată, omul nu e făcut numai din carne și nevoi materiale, ci are și suflet, și minte. Complexitatea lui sufletească, marea taină a ființării – care nu se poate explica numai prin modele digitale și printr-un Demiurg computerist, care ar fi făcut ființa umană și viața printr-un fel de programare informatică sau prin hologramare – își caută încă răspunsurile la întrebări, și uneori le găsesc, în biserici și catedrale, în dialogul direct cu Dumnezeu, care se poartă și la nivelul sinelui, dar și în lăcașuri de meditație și rugăciune.
Libertatea conștiinței trebuie să funcționeze în toate sensurile, nu doar unilateral. Avem nevoie de școli, spitale și drumuri, dar avem nevoie și de catedrale. În felul acesta rămânem oameni deplini, astfel ne păstrăm umanitatea noastră, reflexivă și interogativă, care simte că lumea care se vede nu ne poate da, singură, toate răspunsurile, mai ales pe cele esențiale. Catedrala Mântuirii Neamului care se târnosește astăzi, vis vechi al civilizației noastre, este o împlinire spirituală, o apoteoză a gândului și sufletului românesc în căutarea lui Dumnezeu. Poporul român are nevoie de ea, iar faptul că se sfințește acum, în anul Centenarului, este o biruință a celor care au visat-o și au zidit-o, o împlinire a noastră, a tuturor.
Sorin IVAN / UZPR