“Nimic nu este întâmplător – totul e așa cum trebuia să se întâmple.”
În viață îi este dat, uneori, omului să întâlnească un semen de-al lui care să-l impresioneze și a cărui verticalitate morală și al cărui talent deosebit să contribuie la bucuria și mândria de a te simți mai român nu numai în țară, dar și în diaspora. Un astfel de om este doamna Dana Opriță, poetă cu talent înnăscut și care ne-a acordat cu amabilitate un interviu pentru ziarul ”Romanian Journal”.
* * *
Reporter: Doamna Dana Opriță, vă mărturisesc că este o bucurie să stăm de vorbă despre ce este important și ce este mai puțin important în viața dumneavoastră, începând cu momente de ”bun venit” în viață.
Dana Opriță: 5 august 1960, orașul lui Bucur, acestea sunt datele seci, înscrise în actul de identitate, care fac mărturie despre data și locul nașterii mele.
Eu cred că nimic nu este întâmplător în viață, cu atât mai puțin când și unde am luat prima gură de aer. Rămâne doar să înțelegem de ce. Îmi amintesc că un drag prieten, poet de o aleasă cultură, inteligență și deosebit talent, care pare că a fost uitat – Dan Laurențiu, mi-a mărturisit într-un interviu luat pentru Poesis, emisiunea mea de suflet, că el a avut șansa să își dea seama repede despre fabuloasa taină. La rândul meu, am fost norocoasă din acest punct de vedere – am știut destul de devreme pentru ce am venit să spun bună dimineața florilor și soarelui și oamenilor. Cât despre București, nu este orașul în care mă recunosc. Îmi regăsesc amintirile, trăirile, dar nu pe mine. Un paradox adevărat. Am observant că, de fiecare dată când mă întorc în el, reușesc să mă încarc cu o energie fabuloasă. Știu însă că nu este doar din cauza orașului, ci mai ales a urmelor pe care le refac, cele care au rămas zgâriate pe cărămida zidurilor, înscrise pe pavajul străzilor, în rădăcinile copacilor sau un zbor de pescăruș. Continuând ideea întâmplărilor neîntâmplătoare, poate mai important în desăvârșirea mea a fost momentul istoric când m-am născut, iar nu neapărat locul. Viața a făcut să străbat momente complet diferite ale timpului planetar –, destul de liniștiții ani ai copilăriei, apoi adolescența și tinerețea petrecute în cea mai întunecată perioadă, cea a Epocii de aur, apoi o revoluție confuză și o democrație pe măsură. Lecții prin care trebuia, neîndoios, să trec. Am avut, însă, un noroc enorm în viață, să am părinți minunați pentru care niciodată nu vor fi suficiente cuvinte să le arăt recunoștința. Încerc să fiu caracterul pe care ei s-au străduit să-l formeze. Cărțile mele le sunt dedicate, dar asta nu acoperă dorul enorm care îmi este de ei.
R.: Da, dorul de părinți este ca dorul de dor, nimic nu se compară cu acest profund sentiment filial. Vorbiți-ne despre profesie și despre cineva special (dacă există) care v-a influențat în alegerea profesiei.
D.O.: Profesia mi-am ales-o eu, nu a existat cineva care să mă influențeze, a venit pur și simplu spre mine. Am scris despre asta la începutul volumului „Întâia poruncă”, un CV cerut de editură și scris în stilul meu. Era însă vorba despre Regie. Am urmat Filologia, la Universitatea din București, fiindcă I.A.T.C. era o facultate cunoscută pentru modul nu tocmai ortodox aplicat la admitere și nu am riscat un eșec. Secția Română – Franceză, cu o lucrare de licență despre teatru, susținută nu la Catedra de Limba Română, cum ar fi fost firesc, ci la cea a limbii secundare. În viață am ales întotdeauna calea cea mai dificilă. Între strădania de a realiza ceva și orgoliul care apare la final, sigur prefer lupta. De aceea, cu excepția unora dintre volumele publicate în ultimii ani, ele nu au fost oferite criticilor să scrie despre ele.
Nu am făcut-o din teamă sau din orgoliu, ci doar fiindcă eu continuu să cred că datoria unui scriitor este doar să scrie. Atât. Tot ce se întâmplă cu o carte după ce ea a fost tipărită este munca altcuiva. Mi se spune, mi se repetă că am greșit. Așa o fi fiind. Apoi o teză de Doctorat, tot în teatru, ca să exorcizez dorința de a face Regia și o bursă a Guvernului francez, la Paris, în domeniul mass-media (Televiziune) au desăvârșit formația mea profesională. A fi scriitor (oh, Doamne, și nu orice, ci în primul rând poet!) nu este o meserie. Desigur. Desigur, însă că eu o consider a fi. A sufletului meu. Oameni care să mă susțină și să mă încurajeze, da, au existat. Însă nu ca personalități pe care mi-aș fi dorit să le urmez sau să le copiez. Datorită anturajului în care am crescut – părinții, prietenii lor, prietenii mei – multe spirite înalte, speciale, în preajma cărora mă simțeam bine și mă puteam manifesta așa cum eram eu în interior. Sunt recunoscătoare pentru asta proniei divine. E extrem de important să poți să fii tu însuți, să îți construiești propria personalitate fără măști, fără orgolii ucigătoare, fără să te rușinezi că pentru tine lucrurile din jur au o cu totul altă înfățișare decât cea pe care o văd ceilalți, să fii încurajat și să ți se acorde toată încrederea.
R.: Unde ați profesat în România?
D.O.: Deși absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, nu am făcut niciodată meseria pentru care am fost pregătită. După practica în școli, obligatorie pe perioada studiilor universitare, profesorii mei îmi spuneau că voi fi un bun dascăl. Doar că eu nu mi-am dorit să urmez acest drum. Am avut șansa să mă pot angaja în Televiziune, așa încât visul meu de a fi regizor era aproape împlinit. De aceea am ales să lucrez mai întâi ca regizor de montaj (singura meserie specifică televiziunii, care, așa cum îi spune și numele, înseamnă aplicarea regulilor regizorale, utilizând mijloacele proprii Televiziunii), abia apoi am trecut în corpul redacțional – Copii-Tineret, Cultural, TV România Internațional. Spre deosebire de acum, în acele vremuri, ca realizator, trebuia să faci absolut tot. Eu exageram și făceam chiar mult mai mult: de la conceperea emisiunii și alegerea colaboratorilor sau a invitaților, la genericul ei, trecând prin a scrie textele comentariilor pe care tot eu le citeam, prezentarea, interviurile, inclusiv partea de regie. Asistam la toate celelalte etape ale finisării programelor: montaj, post procesare sunet și ilustrație muzicală. Mi se părea firesc să fie așa. Învățasem asta de la mama, care a fost ziarist și care, ca mine, adora ceea ce făcea. La emisiunile în direct era doar munca de pregătire în cele mai mici detalii și enormul stres inclus, dar nu le ocoleam. Toate la Televiziunea publică din București. Televiziunile private nu au fost o tentație. Deși plăteau neîndoios mai bine, profesionalismul era pe locul secund. În plus, emisiunile culturale lipseau din grila lor de programe, iar altceva nu eram dispusă să fac. Și, cum banii nu au fost niciodată o prioritate a vieții mele, am rămas la TVR, unde eram lăsată să fac tot ce voiam, iar eu îmi dădeam silința să nu dezamăgesc.
R.: Vorbiți-ne mai pe larg despre activitatea publicistică în mass media și, mai ales, dacă nu cumva această activitate a dus la neglijarea creației personale.
D.O.: Abia în acești din urmă ani am început să dau mai multă atenție manuscriselor mele păstrate în computer de mult prea multă vreme. Astfel, în 2017 am publicat două cărți de poezie („Întâia poruncă – psalmi necanonici” și „O harfă de nisip”), apoi, în 2019, trei volume („alTfabet”, „Flori de cactus”, care, spre enorma mea bucurie, la sugestia eminentului om de cultură, preot poet, Theodor Damian, a avut lansarea în cadrul cenaclului Mihai Eminescu și al revistei Lumină Lină din New York City, în această toamnă; ocazie cu care am avut bucuria să cunosc și alți oameni deosebiți: M.N.Rusu, Valentina Ciaprazzi, pe dumneavoastră, doamnă Mariana Terra… Al treilea volum, „Pandora once again”, este, în sfârșit, unul de traduceri în limba engleză, publicat în Canada, la care am fost ajutată de doamna Maria Bugariu, din Texas și prietena mea dragă Irina Popescu, din București). Primele cărți pot fi găsite pe Amazon.com, iar „alTfabet” pe Lulu.com (Amazon nu mai difuzează cărți în orice limbă alta decât engleza. Din păcate, limba română nu mai este inclusă), cel de al treilea, doar prin editura Junimea, Iași. Nu am găsit, încă, soluția de difuzare pentru volumul de traduceri. Sunt în tratative cu o editură din India, care dorește să publice un text aflat la limita dintre teatru și poezie, un Monolog. Ar fi al patrulea volum din 2019. Cu atâtea plecări în lumea de dincolo a celor din jurul meu, încep să înțeleg din ce în ce mai bine că timpul fiecăruia dintre noi este limitat și că nu trebuie irosit niciun minut. Astfel încât încerc să duc la bun sfârșit proiecte începute, să dau forma finală manuscriselor existente și să le trimit la edituri. Măcar așa să le ajut.
R.: Care considerați că este, din toate, cea mai mare realizare a dumneavoastră?
D.O.: Cea mai mare realizare a mea este că am avut șansa să fac ceea ce mi-am dorit în viață, lucrul pentru care cred că m-am născut – să aduc frumosul în viața celorlalți. Prin scris sau prin emisiunile de televiziune pe care le-am făcut timp de aproape 20 de ani. De asemenea să ajut cu tot ce îmi stă în puteri, pe cine are nevoie, așa cum vedeam zi de zi că fac părinții mei. Însă, cu adevărat cea mai mare izbândă a mea este că am reușit să înțeleg, să simt și să accept că totul este în mâinile prea bune ale prea îngâduitorului Dumnezeu. Iar asta îmi dă liniștea de care am nevoie să merg mai departe.
R.: Doamna Dana Opriță, ați avut și aveți succese cu totul remarcabile în viață. Care credeți că ar fi ”cheia succesului” în viață?
D.O.: Cheia succesului, dacă există, sunt convinsă că este legată de a ști cum să nu ocolești oportunitățile care îți apar în drum. Se spune că orice ușă închisă înseamnă o alta deschisă, da, doar că nu întotdeauna. Deseori ușile rămân închise, dacă nu ai știut să intri la timp. Apoi, să nu uităm norocul, care se traduce prin oamenii care să fie la timpul și momentul potrivite în viața ta, atunci când e nevoie să fie observate talentul, bunătatea, inteligența, cultura ta.
R.: În viața fiecăruia dintre noi există, așa cum ați spus, momente de oportunitate, dacă ai noroc, momente pe care le poți fructifica sau nu. Regretați că nu ați făcut sau spus ceva în viață?
D.O.: Dacă regret ceva ce am făcut? Mai degrabă ce n-am făcut – să explorez oportunități, să păstrez contactul cu oameni absolut deosebiți care, culmea, ei au venit spre mine, dar nu i-am lăsat să mă ajute prea mult. Nu am refuzat, am amânat. Emienta Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Florin Manolescu, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu, Nicolae Dumbravă, Al. Căprariu, Tudor Vornicu, Laurențiu Ulici, Mircea Ciobanu, Geo Saizescu… Sunt doar câteva nume pe lângă al căror oferit ajutor am trecut. Nu orgoliul, dar încrederea în mine, într-un destin favorabil pe care mi l-am întrevăzut mereu, convingerea deci că nu am nevoie de nimeni care să ajute. Mereu o luptă, pe care mi-am asumat-o și de care sunt mândră. Doar un mic regret că aș fi putut să fac mult mai multe, dacă acceptam să scurtez drumuri. Sunt însă fericită că am avut și am încă lângă mine oameni deosebiți, care au acceptat felul meu ciudat, poate, de a spune mereu ceea ce gândesc, care mă înțeleg și care știu că se pot baza pe mine oricând, așa cum și eu știu despre ei. Celorlalți le doresc tot binele din lume, dar departe de mine, în lumea lor care nu se aseamănă cu a mea.
R.: Trecând acum la un alt subiect: spuneți-ne când ați imigrat în Statele Unite și care este situația familială a dumneavoastră aici?
D.O.: Fac parte dintre cei care nu au emigrat, ci chiar imigrat, dacă e să păstrăm sensurile originare ale cuvintelor. Deci știam exact unde vin, nu doar îmi părăseam țara. S-a întâmplat în 2015. Nu mi-am dorit niciodată să plec, indiferent de cât de greu și de absurd devenise/este totul.
Pentru evoluția noastră spirituală, nu cred că sunt o întâmplare locul și timpul unde/când ne naștem. Așa încât e mai bine să nu ne împotrivim alegerii venite din alte sfere necunoscute simțurilor noastre terestre. Sunt în S.U.A., fiindcă soțul meu, născut în New Jersey și trăitor în North Carolina de dinainte de a începe școala, nu e încă sigur că vrea să vină în România să locuim acolo, așa cum eu îmi doresc, iar asta fiindcă limba română nu este patria lui, ca să-l parafrazez pe Nichita, iar el, ca orice om educat și normal, consideră că nu poți să trăiești într-o țară căreia nu-i cunoști limba. Eu i-am vorbit de țara mea așa cum simt eu că trebuie să o facă fiecare, adică frumos. Poate prea frumos. Cum altfel aș putea să o fac dacă nu cu grijă și respect pentru marile ei valori? În mare parte apuse, e drept, dar nimeni nu are dreptul să le scoată la pensie. Iar oamenii se pot schimba, dacă au motivul să o facă. Nu văd de ce românii ar face excepție?
Fiindcă iubim natura și nu ne plac orașele mari, ne-am cumpărat o proprietate la sud de Raleigh, capitala statului Carolina de Nord. Statul acesta este recunoscut ca fiind unul din așa-numitele state verzi, astfel încât nu a fost complicat să găsim o casă care să fie la liziera pădurii, cu râu și căprioare și veverițe și minunate păsări, dintre care o pereche din specia ce reprezintă simbolul NC, cardinalul roșu este prietena noastră, alături de cei cu patru picioare din casă, salvați de la hingheri. Pardon, „Adăposturi”. Acest mic paradis al naturii este spațiul în care simt că poezia e acasă.
R.:Nu de mult timp v-a fost lansată cartea ”Flori de cactus” în cadrul
Cenaclului literar ”Mihai Eminescu” de aici, din New York. Atunci ne-ați spus că ați fost invitată la un eveniment cultural în India. Ce ne puteți spune despre această călătorie?
D.O.: O experiență fabuloasă, pe care mi-am dorit-o, mi-am imaginat-o și pe care am trăit-o, cu toate simțurile încercând senzații complet noi, complet neașteptate. Iar dacă ne gândim că motivul acestei călătorii a fost participarea la Congresul Mondial al Poeților (World Congress of Poets, pe numele lui recunoscut în lume), a 39-a ediție, atunci miracolul se adâncește, fiindcă, deși, firește nu e întâia oară când stau în preajma poeților, trebuie să recunosc că a fost cu adevărat prima oară când i-am simțit aproape, când atmosfera ce ne înconjura era una de liniște, prietenie, fără invidii sau orgolii, doar blândețe și bunăvoință.
R.: Ne bucură faptul că talentul dumneavoastră este recunoscut și apreciat pe multe meridiane. Ce vă doriți pentru viitor?
D.O.: Să nu ne fie frică să îl lăsăm pe Dumnezeu în inimile noastre și să nu ne îndoim de marea lui putere și bunătate. Și, cum această lună este cea mai dragă nouă, creștinilor, fie ca vestea nașterii mântuitorului Iisus să ne aducă liniște și să ne păstreze pentru tot Anul ce va să vină mai buni, mai înțelepți, mai îngăduitori.
R.: Minunat spus. Doamna Dana Opriță, vă mulțumim pentru interviul acordat cu amabilitate. Vă dorim Crăciun fericit, La Mulți Ani și succes în tot ceea ce vă propuneți să realizați.
prof. Mariana Terra / UZPR USA