Dispariţia bruscă a prietenului nostru, Dinu Dimitriu, doctor de renume nu numai în comunitatea românească din Toronto, ne-a produs -colegilor de la Observatorul- o profundă durere.
Când, in anul 2000 , doctorul Dinu Dimitriu s-a alăturat cenaclului de pe lângă « Observatorul », Dumitru Puiu Popescu l-a primit cu bucurie si ni l-a prezentat. Mulți îl cunoșteau deja, ca fosti pacienti, dar eu, venită recent după cei 15 ani petrecuti la Montreal, nu auzisem de el. Era un bărbat înalt, prezentabil, cu părul complet alb si cu o tinutǎ impecabilă.
Doctorul Dinu Dimitriu și-a început cariera la București, carieră universitară și chirurg in echipa renumitului prof.dr. Teodor Burghele.
A fost apoi chirurg la câteva spitale, unde și-a câștigat imediat faima.
Dupǎ câțiva ani de la plecarea definitivǎ în Franța, dr. Dimitriu a emigrat în Canada si s-a stabilit la Toronto, unde a lucrat pânǎ la pensionare.
În toate locurile unde a lucrat a lǎsat amprenta unui om de o mare integritate profesionalǎ.
De-a lungul anilor, la întrunirile cenaclului, l-am cunoscut mai bine pe dr. Dinu Dimitriu.
Avea nu numai o vastă cultură, dar și o mare curiozitate, dublată de dorința permanentă de a și-o îmbogăți.
Vorbea la perfectie franceza si, aflând cǎ eu stǎtusem la Montreal, mi se adresa cu apelativul « Chère Véronique ».
La început, cenaclul se ținea la tipografia unde se tipărea Observatorul, imensele suluri de hârtie se transformau, dupǎ caz, în scaune sau mese.
Membrii cenaclului i-au fǎcut doctorului Dimitriu o primire foarte cǎlduroasǎ si el s-a integrat imediat în atmosferǎ.
Mi-aduc aminte ca dr. Dimitriu era foarte activ, veșnic avea câte o întrebare „cheie”, care declansa, bineînteles, discutii aprinse.
Ba mai mult : devenise atât de familiar cu activitǎtile noastre literare si artistice, încât nu se sfia sǎ dea tot felul de sfaturi editoriale si de organizare, atât pentru ziar cât și pentru cenaclu.
Mai târziu, ședințele de cenaclu s-au ținut în locația din strada Merton, unde, ca si la tipografie, maestrul Nicǎpetre și doctorul Dimitriu erau nelipsiti.
De multe ori se asezau alǎturi. Maestrul Nicǎpetre nu-si exprima întotdeauna cu voce tare, în public, ideile, dar când ceva îl agasa, o spunea, iar Dr. Dimitriu îi era « complice ».
Ședințele se terminau de obicei cu o gustare și, în jurul mesei, se prelungeau discuțiile deja începute.
Mi-aduc aminte cǎ, odatǎ, Dinu Dimitriu ni s-a dresat câtorva, printre care si lui Nicǎpetre, punându-ne urmǎtoarea întrebare : « care este definiția frumosului ? »
Fiecare dintre noi am încercat sǎ spunem câte ceva, dar la oricare din definițiile noastre doctorul avea câte o obiecție, bine justificatǎ de altfel. El spunea cǎ, în medicinǎ el era un bun diagnostician, dar cǎ, în materie de artǎ, aștepta pǎrerea « specialistilor ».
Dar, din rǎspunsurile lui la încercǎrile noastre de a defini « frumosul », rezulta cǎ era un mare pasionat al istoriei artei și un bun cunoscǎtor al ei.
Venea cu mare plǎcere în vizitǎ la Dr. Doru Dǎbuleanu, Nicǎpetre și la prietenii lui de mulți ani.
În toate aceste vizite el continua cu întrebǎrile despre artǎ, despre felul în care e perceputǎ și multe alte întrebǎri.
Era un om care-și punea întrebǎri si cǎuta, probabil, sǎ-si confirme propriile rǎspunsuri.
Venea, de asemenea, cu mare plǎcere la sedintele lǎrgite ale grupuluii Observatorul tinute in locuri publice.
A fost prezent și la surpriza pe care i-a fǎcut-o Dumitru Puiu Popescu lui Nicǎpetre într-un an, de ziua lui, când l-a invitat la acel cenaclu din ianuarie și pe naistul Gheorghe Zamfir, aflat atunci în turneu la Toronto.
Între Gheorghe Zamfir si Dinu Dimitriu a avut loc un interesant dialog despre lumea in care trăim.
Din 2010 am intrat în redacția ziarului, ca sǎ ajut la punerea semnelor diacritice și editarea articolelor și atunci am primit în grijǎ articolele lui Dinu Dimitriu.
Trebuie sǎ spun ca, din momentul în care am început sǎ intru direct în contact cu articolelele lui, parcurgând fiecare cuvânt și fiecare literǎ, am avut impresia cǎ mi se deschide o poartǎ directǎ spre gândirea lui.
Avea o logicǎ impecabilǎ și întotdeauna își încheia articolele, în special pe cele politice, cu o concluzie practicǎ.
Mie mi se pǎrea cǎ tot ce scria el în legǎturǎ fie cu politica mondialǎ, fie cu cea canadianǎ, era oarecum inutil, pentru cǎ, îi spuneam eu, cine citește în limba română articolele lui?
El îmi rǎspundea cǎ de asta existǎ ziare, ca oamenii sǎ-si exprime opiniile și sǎ ia poziții. Eu insistam pe lângǎ el sǎ ne trimitǎ materiale referitoare la experiența lui medicalǎ, dar el scria despre tot ce se întâmpla în jur si-si exprima foarte clar opiniile. Uneori nu eram de acord cu ideile lui, îi scriam câte un email și el argumenta cu mine pânǎ mǎ convingea, dacǎ nu, renunță.
Mi-aduc aminte cǎ, la articolul meu « Altfel de prietenie », referitor la relatia doctor-pacient, mi-a scris un email în care mi-a spus cǎ i-a plǎcut foarte mult articolul și cǎ, într-adevăr, existǎ unii pacienți cu care doctorii își pot permite sǎ devinǎ prieteni, dar cǎ, în general, se impune o mare selecție din partea doctorilor.
Mi-a mai spus cǎ îmi admirǎ curajul (în articol descrisesem câteva din aventurile mele medicale) si m-a încurajat sǎ continui în același fel.
La toate întrunirile, fie de cenaclu, fie în vizite, gusta cu moderațiune din ceea ce se servea, era un mare adept al cumpǎtǎrii.
Discret și cu distincție, Dinu Dimitriu ne-a pǎrǎsit pe neașteptate, fǎrǎ sǎ ne fi putut lua rǎmas bun de la el.
Mi-e foarte greu sǎ mǎ obișnuiesc cu ideea cǎ nu voi mai avea de parcurs textele semnate de dr. Dinu Dimitriu.
Deși nu eram întotdeauna de acord cu pǎrerile lui, ele erau pentru mine « food for thoughts » (hranǎ pentru gândire).
A fost un « domn », un model pentru noi toți, cu o politețe și eleganțǎ în maniere, care astǎzi sunt rare.
Un pios omagiu i-a fost adus la intalnirea grupului nostru din Ianuarie a.c.
N.O.
In acest Ianuarie, grupul de la Observatorul a acordat premiul special in memoria Dr.Dinu Dimitriu, doctoriței Diana Laza din Toronto.
Veronica Pavel Lerner